SISTEMUL CIRCULATOR

 
 
În cadrul sistemelor şi aparatelor care alcătuiesc fiinţa biologică umană, sistemul circulator ocupă un rol de primă importanţă, fiind distribuitorul "sevei vieţii".

  Corpul uman este alcătuit dintr-o vastă reţea de canale, mai mici sau mai mari, prin care circulă permanent lichide cu diverse încărcături. Sistemul circulator reprezintă o imensă reţea de distribuţie, redistribuţie, evacuare şi recaptare a fluidelor din corp, având o importanţă covârşitoare pentru organism (vezi imaginea 1).
Schema circulaţiei sângelui
 Multitudinea de vase tubulare ale sistemului circulator, prin intermediul cărora circulă sângele, reuşeşte să irige permanent  întreg organismul, fără să fie omis nici un ungher, nici măcar o celulă, din zecile de miliarde care alcătuiesc corpul uman (vezi imaginea 2).
 
Principalele vase de sânge
Vasele de sânge, circulaţia mare şi circulaţia mică

  Vasele de sânge mari (artere, vene), mici (capilare) sau intermediare (arteriole, venule), străbat întreg corpul, transportând prin ele substanţe esenţiale pentru viaţă. După conţinutul sângelui în gaze precum şi în alte substanţe, circulaţia are două componente majore, una arterială şi cealaltă venoasă

  • Circulaţia arterială

  Arterele sunt canale mari prin care circulă sângele de la inimă spre ţesuturi. Principalele trunchiuri arteriale descriu marea circulaţie (circulaţia mare) mare şi mica circulaţie (circulaţia mică).
  Aorta este vasul principal ce pleacă din ventriculul stâng al inimii (vezi imaginea 3), ramificându-se apoi în derivaţii cu calibrul din ce în ce mai mic (arteriole, capilare). Arterele şi arteriolele pornite din aortă descriu circulaţia arterială mare. Artera pulmonară, pleacă din ventriculul drept şi transportă sânge venos spre plămâni, fiind componenta arterială principală a circulaţiei mici (vezi imaginea 3).
Vasele de sange conectate la inimă
  Arterele şi mai ales arteriolele, sub influenţa impulsurilor nervoase primite prin nervii simpatici, se dilată sau se contractă schimbând debitul sanguin. Modificările de calibru, influenţează debitul irigaţiei tisulare, după nevoile organismului. Din acest motiv, aceste canalele, au fost numite „ecluze de irigaţie" (Arcadie Percek 1987).

  • Capilarele

  După ce sângele a străbătut arterele mari şi mici ajunge în reţeaua vaselor capilare. Capilarele sunt vase scurte (0,5cm) şi cu diametre microscopice (mai mici de 20μ). Ele sunt foarte numeroase realizând o lungime totală de 2500 km. şi o suprafaţă de 6200 mp. Capilarul are două  terminaţii, prin care se leagă, la un capăt, de arteriole iar de celălalt capăt de venule (vene cu calibru mic). De asemenea, vasele capilare prezintă ramificaţii laterale prin care se unesc între ele.
  Aceste minuscule canale, permit trecerea prin pereţii lor subţiri, în spaţiul interstiţial, şi de aici în celule şi retur (din celule înapoi în circuitul sanguin), a apei, a proteinelor plasmatice cu masă moleculară mică, a unor elemente figurate, a mineralelor ionice, a gazelor, a substanţelor plastice ori energetice, a unor compuşi de asimilaţie sau dezasimilaţie. Prin intermediul lichidelor interstiţiale are loc schimbul nutritiv (nutriţia celulară), respirator şi excretor, dintre celule şi sânge. Lichidele, celulele şi substanţele care ies din vasele capilare sanguine, constituie mediul local al ţesuturilor şi al organelor. Deşi provin din acelaşi sânge, aceste medii locale sunt diferite de la un ţesut la altul, deoarece celulele tind să le adapteze propriilor necesităţi (faţă de "zonele" ecologice, în care factorii biotici se adaptează la mediu, ţesuturile organismului, prezintă şi capacitatea de a adapta mediul la cerinţele lor). Din interacţiunea dintre celulele unui ţesut şi mediul local depinde starea de sănătate sau aceea de boală a unui organ sau a întregului organism. 
  Diametrul foarte mic al capilarelor, nu permite trecerea unor elemente mai mari, fără ca acestea să nu se deformeze. De exemplu, eritrocitele nu pot străbate capilarele păstrându-şi aspectul, deoarece sunt prea voluminoase. Din cauza taliei mari, ele sunt nevoite să se înghesuie,  modificându-şi reversibil forma, în timpul trecerii prin vasele capilare sau prin pereţii acestora. (vezi imaginea 4). În urma acestui frecuş permanent, globulele roşi se uzează şi îmbătrânesc repede, trebuind înlocuite în mod continuu.
Schimburile dintre celulă şi sânge prin intermediul pereţilor vasului capilar
  Capilarele au proprietatea de a-şi modifica calibrul, permeabilitatea, filtrabilitatea şi aderenţa pereţilor interni. În mod obişnuit, prin vasele capilare, trece doar  5% din totalul sângelui circulant. Acest volum, prin modificarea formei capilarelor, poate creşte de 6 ori. Sporul cantitativ de sânge capilar se realizează pe baza micşorării volumului de sânge din vasele mai mari. Dacă are loc o vasodilataţie capilară la nivelul întregii suprafeţe cutanate, se scoate din circulaţie o cantitate însemnată de sânge de la nivelul organelor, mai ales a ficatului, splinei şi plămânilor producându-se decongestionarea lor. Vasoconstricţia dermică, acţionează în sens contrar, aducând un flux sporit sanguin spre viscere prin scăderea volemiei sanguine periferice.
  Există numeroşi factori tisulari, fizici şi chimici care pot modifica calibrul capilarelor. Căldura şi acidoza provoacă dilatarea acestor vase minuscule, în timp ce frigul are o acţiune contractilă. Dintre cataboliţi, dioxidul de carbon, acidul lactic, acidul uric au efect dilatator, iar amoniacul acţionează ca vasoconstrictor. Lipsa vitaminei P, hipokaliemia, hipocalcemia, carenţa proteică, histamina, insuficienţa sau excesul unor hormoni, precum şi alte substanţe, pot produce o creştere exagerată a permeabilităţii capilare. În aceste condiţii, capilarele îşi pierd rezistenţa, devin fragile, se sparg uşor şi permit trecerea, uneori masivă, a lichidelor în spaţiul interstiţial, producându-se uneori, microhemoragii sau mai des,edem.

  • Circulaţia venoasă

  În cadrul sistemului circulator, sângele este adus înapoi, la inimă, prin componenta venoasă. De la ţesuturi prin capilare, sângele revine la cord prin venule, care unindu-se se captează în vene. Vena cavă superioară şi vena cavă inferioară, sunt canalele care colectând tot sângele venos al circulaţiei mari, se deschid în atriul drept (vezi imaginea 3).
Vasele de sange conectate la inimă
  Circulaţia venoasă reprezintă un transport sanguin de întoarcere, care se realizează mai greoi, în primul rând din cauza că, cu excepţia părţii superioare a corpului, se desfăşoară împotriva gravitaţiei. Factorii cei mai importanţi care asigură desfăşurarea optimă a circulaţiei venoase sunt: respiraţia, contracţiile ventriculare, contracţiile musculaturii scheletice ale membrelor inferioare şi pulsaţiile arterelor.  Inspiraţia pulmonară realizează o aspiraţie a sângelui venos spre cord, mai ales în venele mari, deoarece se creează o presiune intratoracică negativă. Totodată, inspiraţia profundă, exercită o presiune asupra organelor abdominale, prin intermediul diafragmei, presiune care se transmite venelor. Se poate conchide deci, că  respiraţia corectă şi  efortul fizic moderat au efecte dintre cele mai favorabile asupra circulaţiei venoase.

Sângele

  Sângele este un ţesut lichid, compus dintr-o parte lichidă (plasmă -55%) şi una solidă (elemente figurate -45%), care circulă într-un sistem închis (sistemul circulator). Faţă de alte ţesuturi, celulele sângelui nu sunt imobilizate, ci ele "plutesc" într-un lichid vâscos (plasma). Datorită acestui fapt, sângele este un ţesut mobil care reuşeşte să se strecoare în toate părţile corpului.
  Rolul sângelui este acela de a asigura:
  - transportul diferitelor substanţe spre locul lor de destinaţie; ţesuturi şi celule (substanţe nutritive, produşi intermediari, enzime, hormoni, etc.),
  - respiraţia tisulară (transportul oxigenului dinspre plămâni spre celule şi a dioxidul de carbon dinspre celule spre plămâni),
  - epurarea organismul (descărcarea din mediul intern, prin organele de eliminare, mai ales prin rinichi, a produşilor de dezasimilaţie şi a toxinelor),
  - transformarea unor substanţe (prin enzimele pe care le conţine şi mai ales prin transportul compuşilor spre ficat),
  - imunitatea organismului (prin anticorpii pe care îi conţine),
  - repartizarea şi reglarea căldurii în organism,
  - menţinerea constantă a echilibrului acido-bazic şi a balanţei hidrice,
  - reconstrucţii organice, acolo unde este necesar.
  Deşi sângele se reconstituie în permanenţă, compoziţia sa rămâne aproape invariabil constantă. Acest echilibru funcţional, poartă denumirea de homeostază. Homeostaza este controlată şi dirijată de către sistemul neuro-endocrin cu participarea organelor hematoformatoare - pe de-o parte şi a unor aparate (respirator, excretor) - pe de altă parte. Astfel, prin analize de laborator, se pot determina valorile multor elemente circulante, care în mod normal trebuie să rămână relativ constante, ca:
  - glicemia (nivelul glucozei din sânge),
  - nivelul lipidelor (lipide totale, trigliceride, colesterol) din sânge,
  - nivelul  proteinelor din sânge şi raportul dintre albumine şi globuline
  - valoarea unor minerale (fier, calciu, magneziu, sodiu, etc.).
  Sângele arterial conţine hemoglobină saturată în oxigen (oxihemoglobină). El circulă prin artere, de la plămâni spre ţesuturi, unde donează oxigenul celulelor.
  Sângele venos conţine carbohemoglobină (hemoglobină care a legat dioxidul de carbon), circulând prin vene, de la ţesuturi la plămâni.
  De la aceste reguli, face excepţie sângele care circulă prin artera, respectiv vena pulmonară. Prin artera pulmonară circulă sângele de la inimă la plămâni (sânge încărcat cu dioxid de carbon, sânge venos), iar prin vena pulmonară trece  sânge oxigenat, de la plămâni la inimă.

Componentele sângelui

  Cele două componente ale sângelui sunt plasma şi elementele figurate.

Plasma

  Plasma este componenta lichidă, lipsită de elemente figurate, atât a sângelui, cât şi al altor fluide din corp (lichidul cefalorahidian,  limfa, lichidul seminal,  lichidul interstiţial).
  Plasma sângelui este un lichid gălbui, uşor vâscos. Ea trebuie închipuită ca un lichid "gros" în care se află în suspensie diferite organite (elementele figurate).  Plasma conţine: apă (90%), săruri minerale, proteine (albumine, globuline, fibrinogen, enzime), lipide (colesterină, picături microscopice de lipide neutre, acizi graşi), substanţe intermediare, hormoni, anticorpi, glucide. Această componentă reprezintă 55% din volumul total sângelui. Datorită compoziţiei chimice a plasmei, sângele reuşeşte să neutralizeze o serie de acizi care sunt produşi fără încetare de către ţesuturi.
  Plasma nu îndeplineşte funcţie respiratorie, deoarece poate dizolva o cantitate foarte mică de oxigen molecular.
  Lăsată liberă,  plasma coagulează. Cheagul care se formează are o culoare albicioasă şi conţine multă fibrină. În timpul coagulării, fibrinogenul (proteină dizolvată în plasmă) se transformă în fibrină, componentă insolubilă. Fibrinogenul are o consistenţă vâscoasă, şi prezintă proprietatea de a se alipii de  pereţii vaselor de sânge rănite, oprind hemoragia.
  Dacă din plasmă se exclud proteinele de coagulare, rezultă serul.

Elementele figurate

  Elementele figurate (vezi imaginea 5), reprezintă partea solidă a sângelui (45% din volumul acestuia), fiind reprezentate, după cum se poate vedea în tabelul de mai jos, prin 3 categorii de celule: eritrocite, leucocite şi trombocite. Dintre aceste elemente, doar leucocitele sunt celule adevărate (prezintă nuclei şi metabolism activ).
Elemente figurate
  Sângele unui adult conţine aproximativ 30.000 de miliarde de globule roşii şi 50 de miliarde de globule albe (Alexis Carrel).

ELEMENTUL
PROPRIETĂŢI CELULARE
DENSITATE
(nr celule la 1mm3 de sânge)
ROL
  Eritrocite (celule roşii, globule roşii, hematii)
  Eritrocitele mature sunt anucleate şi practic sunt lipsite de viaţă.
  4.200.000 -5.500.000
  - asigură transportul gazelor
  - menţine pH-ul sanguin relativ constant
  Leucocite (globule albe, celule albe)
[vezi imaginea 6]
Leucocite
Total
Se împart în 2 mari categorii:
- celule polinuclete (polinucleare) sau garnulocite - au mai mulţi nuclei şi conţin granulaţii citoplasmatice (bazofile, neutrofile, acidofile – denumiri date după afinitatea la colorantul marker),
- celule uninucleate (uninucleare) sau non-granulocite (monocite, limfocite).
  5.000 - 8.000
  - imunitar
  - pot neutraliza diferite toxine
  Neutrofile - 65% din totalul leucocitelor
  Numărul lor creşte infecţii bacteriene, intoxicaţii, tumori maligne, leucemie cronică, şi scade în infecţii fungice, virale sau parazitare.
  - neutrofile segmentate 2.500-5.500
  -neutrofile nesegmentate 50-250
  Limfocite -27,5% din totalul leucocitelor
  Numărul lor creşte în alergii, infecţii, leucemie cronică şi scade sub influenţa hormonilor corticoizi sau când uremia este crescut.
  1.200-2.400
  Monocite (macrofage)- 5% din totalul leucocitelor
  Numărul lor creşte în alergii, leucemii cronice, infecţii.
  300-640
  Euzinofile (eozinofile, acidofile)-2% din totalul leucocitelor
  Numărul lor creşte în alergii, infecţii, parazitoze intestinale, leziuni tegumentare distructive, şi scade sub influenţa hormonilor corticoizi, în stres, în prima fază a bolilor acute.
  100-200
  Bazofile - 0,5 % din totalul leucocitelor
  Numărul lor creşte în alergii, leucemii cronice, infecţii.
  20-40
  Nu au o structură celulară propriu-zisă, ci reprezintă fragmente citoplasmatice. Numărul lor creşte în condiţii de stres, în splenopatii, după hemoragii, şi scade în unele boli de sânge sau în stările de deficienţă legate de generarea sau maturarea lor.
  150.000-300.000
  - formează agregarea şi adezivitatea plachetară
  - repară endoteliul vaselor de sânge
  - intervine în coagulare

Hematopoieza

  Hematopoieza este un ansamblu de procese succesive prin care se formează şi se dezvoltă elementele figurate (celulele sanguine) (vezi imaginea 7). Deoarece celulele sanguine mature circulante au o viaţă limitată, înlocuirea lor în mod continuu, necesită existenţa unor celule precursoare capabile să se multiplice, să se diferenţieze şi să se maturizeze până la dobândirea funcţiilor caracteristice.
Hematopoieza
  Toate elementele figurate, îşi au originea primordială în hemohistoblast (celula stem multipotentă), celulă capabilă să se multiplice şi apoi să se diferenţieze în celule stem unipotente (celule orientate către una din seriile sanguine), aşa cum sunt celulele stem eritropoietică, granulo-monocitopoietică, trombociopoietică şi limfopoietică.
  În primul trimestru de viaţă intrauterină, chiar din a III-a săptămână, începe să se formeze celulele sanguine primitive, iar apoi, din luna a II-a, activitatea hematopoietică este preluată de către ficat şi de splină. Din luna a VI - a, măduva osoasă preia treptat această funcţie generatoare.
  La adult, hematopoieza se realizează aproape în totalitate, în măduva vertebrelor, a coastelor, în interiorul oaselor late şi în extremitatea celor lungi. Doar monocitele şi limfocitele au o altă origine; sistemul reticulo-endotelial, respectiv ganglionii limfatici (vezi imaginea 8)
Organe hematoformatoare
  Întregul proces hematopoietic se află sub control neuroendocrin.
  Principiile capabile să stimuleze hematopoieza, se  numesc hematopoietice.
  
Dintre  laturile hematopoiezei, aceea prin care se formează globulele roşii, poartă denumirea de eritropoieză, iar aceea prin care se formează trombocitele, se numeşte trombopoieză.

Coagularea sângelui şi hemostaza (stoparea hemoragiilor)

   Procesul de coagulare a sângelui este realizat prin intermediul unei fracţiuni a proteinelor plasmatice; fibrinogenul, care este precursorul solubil al fibrinei. La apariţia unor hemoragii, fibrinogenul trece în fibrină, proteină cu structură filamentoasă, deosebit de ramificată. Eritrocitele şi trombocitele sunt prinse în reţeaua filamentoasă şi sunt supuse dezintegrării. Astfel se formează cheagul, care la început aderă la pereţii vaselor de sânge, şi serul.


  Coagularea sângelui, deci transformarea fibrinogenului în fibrină, depinde de o serie de factori, care activându-se acţionează în cascadă (vezi imaginea 9) [mai multe despre coagularea sângelui].
Schema coagulării sângelui
  Coagularea reprezintă un proces deosebit de important, prin efectul antihemoragic prompt promovat. Însă stoparea naturală a hemoragiilor, nu se datorează exclusiv coagulării sângelui. Procesul antihemoragic, numit hemostază, implică şi participarea altor factori, care împreună reuşesc nu numai să oprească sângerarea, dar şi să refacă în totalitate vasul de sânge lezat (mai multe despre hemostază).

Epurarea

  Celulele organismului au tendinţa permanentă de a elimina resturile (cataboliţi, toxine, diferiţi acizi) provenite din activitatea lor metabolică şi nutriţională. Aceste reziduuri nu pot fi eliminate altundeva decât în sânge. Pe de altă parte, tot celulele au nevoie de o serie de substanţe pentru  hrănire, respiraţie, construcţii şi reconstrucţii. Singura cale de acces spre aceşti compuşi rămâne tot sângele. Activitatea celulară fiind deosebit de intensă, ţesuturile au nevoie de un contact permanent cu mediul sanguin prin care să realizeze schimburi de substanţe.
  În condiţii de laborator, un fragment de ţesut viu păstrat într-un borcan are nevoie  de un volum de lichid nutritiv de 2000 de ori mai mare decât propriul său volum şi de o atmosferă gazoasă de 10 ori mai mare decât mediul lichid, ca să nu fie otrăvit de resturile nutriţiei lui (Alexis Carrel). Celule organismului nostru îşi îndeplinesc cu succes misiunea cu o cantitate de lichid, extrem de mică faţă de necesităţile teoretice simulate în laborator. Cantitatea de sânge la om reprezintă doar 10 % din greutatea unui individ, ceea ce însemnă, fireşte pur teoretic, că este de 20.000 de ori sub necesar. Însă sângele nu stagnează, el circulă îndeplinind desăvârşit cele două roluri esenţiale pentru fiecare celulă; nutritiv-respirator şi epurator.
  Dacă sângele din sistemul circulator nu ar reuşi să îndeplinească un rol epurator satisfăcător, ţesuturile şi celulele din care sunt alcătuite ar fi ucise în câteva zile de către otrăvuri. Ajunge ca circulaţia într-o anumită zonă a corpului să încetinească sau să se oprească pentru o perioadă scurtă de timp, ca mediul local să devină acid şi toxic. Însă organismul posedă capacităţi uimitoare prin care reuşeşte să purifice sângele, ajutându-se de două perechi de organe fundamentale; plămânii şi rinichii.
  Străbătând plămânii, sângele se descarcă de dioxidul de carbon precum şi de o serie de compuşi rezidual volatili (alcooli, corpi cetonici, etc.). Rinichii, filtrează sângele şi selectează acele substanţe indispensabile (mai ales săruri minerale), pe care le redă sistemului circulator, eliminând, pe cale urinară, reziduurile.
  Epurarea sângelui, devine în anumite circumstanţe deficitară, caz în care se recomandă apelarea la principii depurative.

Boli, dezechilibre şi alte disfuncţii care ating sitemul circulator

  În mod direct sau indirect, aproape orice tulburare lasă o amprentă asupra sistemului circulator. În acest context, nu este de mirare frecvenţa cu care se recurge la analizelor de sânge (mai multe).
 
CUVINTE CHEIE: Sistem, Circulator, Artere, Vene, Arteriole, Venule, Capilare, Venos, Arterial, Marea circulaţie, Mica circulaţie, Elemente figurate, Eritrocite, Trombocite, Leucocite, Sânge, Plasma, Ser, Coagulare, Hematopoieza.

BIOTERAPII ® este o marcă înregistrată la OSIM. Toate drepturile rezervate 2006 - 2016. Utilizarea acestui site, impune respectarea unor termeni şi condiţii (mai multe).
  POZIŢIE

Sistemul circulator
  MEDIA

  SUBCATEGORIE

  

 
  STATISTICI

 

 
 
  

 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
  BLOG

  TEME ASEMĂNĂTOARE

  EXPRESII CHEIE