|
||
|
Postat în 24.04.09 |
||
|
Vegetaţia, prin populaţiile sale, s-a adaptat diferitelor biotopuri, în cadrul cărora, unul dintre factorii abiotici cei mai importanţi este relieful. În mod natural, prin adaptare, diverse specii vegetale, în funcţie de altitudine, s-au zonat în anumite areale. |
||
|
Etajul bioclimatic, reprezintă un areal determinat altitudinal prin modificările produse de relief (factor orografic), sol (factor edafic) şi de climă (factor climatic). La nivelul unui etaj bioclimatic predomină o anumită specie de plante sau anumite formaţii vegetale. În condiţiile general-climatice de la noi, odată cu creşterea altitudinii, se observă o schimbare evidentă a fitocenozelor (biocenoze formate din populaţii vegetale), formându-se etaje distincte, în care flora forestieră, dar şi cea ierboasă, este diferenţiată, aşa cum se poate vedea în imaginea de mai jos (mai multe despre etajele bioclimatice). |
||
 |
||
|
Etaje bioclimatice |
||
|
Liniile de demarcaţie dintre etajele de vegetaţie, în realitate, nu sunt continue, ci ele prezintă variaţii (discontinuităţi) determinate de factorii zonali. Astfel, există numeroase diferenţieri influenţate de clima locală, de expoziţie, de înclinaţia pantelor, de particularităţile solului (pantă, textură, structură, rocă, etc.) sau de activităţile omului (împăduriri, defrişări, culturi agricole, exploatarea resurselor solului şi subsolului, etc.). De asemenea, în unele zone montane, au loc frecvente fenomene de inversiune termică, ceea ce însemnă că în etajele mai înalte temperatura medie este mai ridicată decât la nivele mai inferioare. Ca urmare a tuturor acestor condiţii speciale, vegetaţia etajelor bioclimatice poate suferi modificări şi în unele regiuni, chiar poate să apară o tendinţă de inversare a repartizării ei pe verticală. De exemplu, în Munţii Coziei, se întâlnesc frecvent situaţii, în care gorunul (Quercus petrae) urcă mult peste limita altitudinală obişnuită, putând fi întâlnit şi la înălţimi mai mari de1200 de metri, în timp ce fagul (Fagus sylvatica), specie caracteristică celor mai înalte regiuni pentru foioase, adesea coboară la sub 300 de metri altitudine. |
||
|
Zona de Stepă a României cuprinde o mare parte a Dobrogei, estul Munteniei şi sud-estul Moldovei. În aceste regiuni, solurile s-au format sub vegetaţie ierboasă, arborii, în mod natural fiind rari sau lipsind în totalitate. Pe alocuri, apar arbuşti de talie mică, adesea spinoşi şi cu totul izolat, în câmp, se poate întâlni câte un copac cu coroana mai bogată. În zona de stepă, relieful este plan sau uşor înclinat, ploile sunt puţine, iar căldura verii este dogoritoare. În lipsa obstacolelor naturale, vântul este intens, contribuind şi mai mult la fenomenul de uscăciune. Austeritatea stepei este completată de nivelul apei freatice, care se află la mare adâncime, accesul plantelor la o astfel de sursă, fiind practic imposibilă. Plantele care populează regiunile de stepă, numite xerofite, au cunoscut adaptări speciale, astfel încât ele au reuşit să supravieţuiască, să se dezvolte şi să se înmulţească, în aceste medii destul de ostile. Astfel, părţile subterane ale speciilor de stepă, prezintă o dezvoltare profundă sau posedă metode de economisire a apei, aşa cum este de pildă apariţia unui bulb subpământean. Frunzele şi-au redus sau îngustat limbul, adesea suprafaţa ei devenind ceroasă sau păroasă, astfel încât, evaporaţia să fie cât mai mică. De asemenea, multe vegetale au dezvoltat de-a lungul evoluţiei lor, mijloace de apărare împotriva animalelor ierbivore, exteriorizate prin prezenţa unor organe spinoase. Dintre plantele spontane ierboase dicotiledonate specifice zonei de stepă de la noi, amintim: ciulinul (Carduus nutans), pălămida (Cirsium arvense), holera (Xanthium spinosum), inul mare (Linum hirsutum), cosacii (Astragalus cicer), zăvăcusta (Astragalus excapus), bujorul de stepă (Paeonia tenuifolia), stânjeneii de stepă (Iris pumilla). Alături de acestea, cresc numeroase specii de graminee, ca: obsiga (Bromus inermis), negara (Stipa capillata), colilia (Stipa pennata, Stipa lessingiana, Stipa pulcherima), timoftica (Phleum pratense), bărboasa (Andropogon ischaemum), păiuşul (Festuca pseudovina, Festuca vaginata, Festuca vallensiaca), firiceaua (Poa bulbosa), orzul şoarecilor (Hordeum murinium). Arbuştii şi semiarbuşti care cresc în stepă, formează tufărişuri, adesea spinoase. Se întâlnesc specii ca: murul (Rubus sp.), migdalul pitic (Prunus tenella), lemnul bobului (Cytisus nigricans) osul iepurelui (Ononis spinosa), iasomia (Jasminum fruticans). Un arbust spinos, cu o plasticitate ecologică deosebită, întâlnit în stepă, silvostepă şi în toate pădurile de foioase de la noi, urcând de la câmpie la munte, este păducelul (Crataegus monogyna). |
||
 |
||
|
Vegetaţia de stepă |
||
|
Arealul specific plantelor sălbatice din zona de stepă este relativ restrâns, suprafeţele cele mai mari fiind ocupate de terenurile agricole. Stepa fiind o zonă care prin definiţie este lipsită de arbori, în condiţiile schimbărilor climatice actuale, este cea mai expusă fenomenul de deşertificare. Această primejdie însă, pândeşte şi regiuni întinse din zona de silvostepă, aşa cum sunt: regiunile nisipoase din Oltenia, fâşia sudică a Câmpiei Române - care se întinde de-a lungul Dunării şi unele regiuni de şes din Banat. De aceea se impun luarea unor măsuri rapide, cele mai ieftine şi eficiente dintre acestea, fiind înfiinţarea unor cordoane arboricole de protecţie sau chiar a unor păduri. Prin intervenţia pozitivă a omului, mai ales pe solurile uşoare (nisipoase) şi degradate din regiunile de stepă, dar şi în cele de silvostepă, au apărut în veacul trecut, arborete. Acest lucru, a devenit posibil doar după aclimatizarea unei specii lemnoase din import, astăzi foarte întâlnită în flora României, şi anume; salcâmul. • Salcâmetele Salcâmetele sunt arborete formate din salcâmi (Robinia pseudacacia). Plantaţiile de salcâm, care în Europa şi la noi, în unele locuri, formează azi adevărate păduri, au fost înfiinţate după anul 1852, în urma aducerii acestei specii de pe continentul american, unde trăieşte ca plantă sălbatică indigenă. Salcâmetele prezintă un rol ecologic deosebit de important, atât prin faptul că fixează solurile degradate sau nisipoase, cât şi ca o consecinţă a faptului că formează cordoane de protecţie în zonele în care obstacolele naturale lipsesc. Astfel, plantaţiile de salcâmi, reuşesc să diminueze consecinţele distructive ale fenomenelor meteorologice extreme. Despre salcâm, prof Simionescu, scria în 1939, în Flora României: "Fără exagerare poate fi asemănat, ca folosinţă, cu unii palmieri din insulele Oceanului Pacific, fără care populaţia de acolo nu poate trăi, dând umbră, material de constructie şi hrană. Aşa e şi salcâmul la noi. Suportă căldura, seceta, dar nu se lasă biruit nici de frigul iernii". Dacă în România de mâine nu vor exista regiuni deşertice, acest lucru se va datora cu siguranţă salcâmului. Pe nisipurile Olteniei, unde deşertificarea îşi găseşte cele mai bune condiţii, plantaţiile de salcâmi reprezintă singura soluţie. Rezultatele pozitive al împăduririlor cu salcâmi, se văd deja cu prisosinţă în zona Craiova - Bechet - Corabia, unde după 10 ani de efort, 3.000 de hectare de deşert au înverzit (vezi articol: Triunghiul Nisipurilor a înverzit). |
||
 |
||
|
Pădurea de salcâm |
||
|
Chiar dacă astăzi majoritatea zonelor de la câmpie, precum şi cele din regiunile colinare joase, prezintă preponderent o vegetaţie ierboasă, solurile specifice acestor areale (cu excepţia zonelor de stepă) s-au format sub păduri de foioase, care ocupau întinderi imense, în urmă cu câteva secole. Astăzi, în aceste regiuni predomină terenurile agricole, ici-colo întâlnindu-se rămăşiţe din vechii codrii, care ne amintesc că ne aflăm în zona de silvostepă. Silvostepa la noi în ţară, ocupă centrul şi vestul Câmpiei Române, zona deluroasă mai înaltă din Dobrogea, Podişul Transilvaniei, regiunile de şes din Banat şi Crişana, precum şi majoritatea teritoriului Moldovei din stânga Siretului. Regiunile silvostepice de la noi, fiind spaţii deschise relativ uscate şi calde, prezintă o vegetaţie ierboasă asemănătoare celei întâlnite în stepă. În unele regiuni, prin creşterea temperaturilor medii, corelată cu scăderea precipitaţiilor, toate diferenţele dintre stepă şi silvostepă s-au şters, planând aceiaşi primejdie; transformarea unor suprafeţe mari în deşert. |
||
|
Zona de silvostepă se continuă cu etajul forestier de mică altitudine, unde vegetaţia lemnoasă predominată şi caracteristică este formată din specii aparţinătoare genului Quercus, care formează păduri numite cvercete. În trecut, arborii care aparţin acestui gen botanic, erau foarte răspândiţi în flora lemnoasă a României, însă odată cu extinderea terenurilor agricole, un număr din ce în ce mai mare de exemplare, au căzut sub loviturile topoarelor. În prezent, după, scurgerea secolelor, se poate observa foarte bine urmările negative ale defrişărilor masive din trecut, procesele de eroziune, seceta şi furtunile violente, făcând din agricultură un joc al hazardului. Masacrarea pădurilor de mică altitudine a condus la propagarea repercusiunilor negative şi asupra zonelor din aval, regiuni cunoscute în trecut pentru marea lor productivitate, aşa cum este Bărăganul. În zonele forestiere de la câmpie şi din regiunile colinare joase, apar ca specii forestiere dominante, stejarul (Quercus robur), stejarul pufos (Quercus pubescens) şi stejarul brumăriu (Quercus pedunculiflora). Aceste specii, formează păduri numite stejărete. Urcând uşor în altitudine, stejarul se amestecă cu gorunul (Quercus petrae), care devine specia lemnoasă dominată a regiunilor dealurilor medii, unde formează codrii cunoscuţi sub denumirea de gorunete. Stejăretele şi gorunetele pot fi reunite în cadrul cvercetelor, întinderi împădurite în care predomină specii lemnoase aparţinătoare genului Quercus. • Cvercetele În cadrul cvercetelor, pădurile de stejar (stejăretele) ocupă zonele cele mai joase (100-150 m altitudine), în timp ce gorunul urcă până la 400-500 m altitudine, unde apare în amestec cu fagul (Fagus sylvatica). Uneori cvercetele înaintează până la 1250 m altitudine, mai a ales în partea sudică şi vestică a Carpaţilor Meridionali. |
||
 |
||
|
Pădure de stejar |
||
|
În zona de câmpie, precum şi în regiunile colinare joase, alături de stejarul comun (Quercus robur), de stejarul brumăriu (Quercus pedunculiflora) şi de stejarul pufos (Quercus pubescens), apar, mai ales în sudul şi vestul ţării, alte două specii înrudite, care însoţesc şi gorunul în zonele forestiere mai înalte. Acestea sunt; gârniţa (Quercus frainetto) şi cerul (Quercus cerris). Stejarul comun (Quercus robur) formează păduri în care domină, acolo unde solurile au o umiditate ridicată. Celelalte specii de Quercus caracteristice stejăretelor, nu au pretenţii deosebite cu privire la acest factor abiotic, astfel încât se întâlnesc şi în regiunile mai uscate. Însoţind cursurile de apă, stejarul (Quercus robur) poate fi întâlnit şi în regiunea de stepă şi de silvostepă. Dacă în zona stejăretelor solurile sunt relativ uşoare şi permeabile, în zona mai înaltă, a gorunetelor, acestea devin mai grele, argiloase, mai puţin permeabile. Dar tocmai astfel de condiţii, corelate cu o temperatură medie anuală cu ceva mai scăzută şi cu mai multe precipitaţii, avantajează două specii ale genului Quercus, cunoscute sub denumirea populară de gorun, şi anume Quercus petraea şi Quercus dalechampii, ultima fiind mai rară la noi. Toate speciile genului Quercus se dezvoltă pe soluri cu destul humus, neutre sau uşor acide. Prezenţa acestor arbori în zonele mai joase, pe soluri cu pH alcalin, este posibilă doar prin prezenţa în sol a unor mucegaiuri asemănătoare celor care sintetizează penicilina (mucegaiuri Penicillium). Aceste ciuperci, se îngrămădesc în jurul rădăcinilor arborilor, formând un tampon viu, care modifică reacţia solului, aceasta devenind favorabilă dezvoltării speciei lemnoase. Existenţa cvercetelor în multe zone de silvostepă sau de stepă, este posibilă doar graţie acestui tip de micoriză. Cvercetele reprezintă ecosisteme în care, ca specii secundare, se dezvoltă numeroşi alţi arbori şi arbuşti, dintre care amintim: frasinul (Fraxinus excelsior), carpenul (Carpinus betulus), ulmul de câmp (Ulmus foliaceae), jugastrul (Acer campestre), teiul (Tilia tomentosa), cireşul păsăresc (Cerasus avium), sângerul (Cornus sanguinea). În pădurile de Quercus, se dezvoltă de asemenea şi multe plante ierboase ca: bujorul românesc (Paeonia pregrina var. romanica), spânzul verde (Helleborus odorus), nemţişorii fisuraţi (Delphinium fissum), laptele câinelui (Euphorbia amygdaloides), tâlhăreaua (Mycelis muralis), colţunii popii (Viola silvestris), rodul pământului (Arum maculatum), păiuşul de pădure (Festuca sylvatica, Festuca heterophyla), păiuşul mare (Festuca gigantea), etc.. În partea anterioară a regiunii stejăretelor, apare o vegetaţie de tranziţie, în care se îmbină flora xerofilă, cu cea caracteristică cvercetelor. La fel se întâmplă şi în partea superioară a gorunetelor, unde îşi fac prezenţa populaţii vegetale caracteristice făgetelor. |
||
|
Autor: Florin Filipescu
Imagini: Adrian Filipescu |
||
|
|
POZIŢIE
|
||||
 |
||||
|
|
||||
|
|
||||
|
|
Etajele de vegetaţie (I)
|
|||
|
TEME ASEMĂNĂTOARE
|
|
LEGĂTURI EXTERNE
|
|
|
|
|