|
||
|
Postat în 21.05.09 |
||
|
Etajul forestier corespunzător dealurilor mai înalte şi a zonei premontane |
||
|
Începând de la altitudinea de 350 - 400 m, gorunul (Quercus petrae) se răreşte şi se amestecă cu fagul (Fagus sylvatica), formând păduri mixte. Apoi fagul preia controlul, până pe la 700-1000 m altitudine, înălţime de la care intră în amestec cu molidul (Picea abies). Altitudinal, fagul începe să îşi facă apariţia de la 350 m şi rămâne prezent până la 1400 m - în Carpaţii Orientali sau chiar până la 1600 m - în partea sudică a Carpaţilor Meridionali, atingând astfel 3 etaje bioclimatice. În general, între 500 şi 1000 m altitudine, această specie lemnoasă, formează pădurile în care predomină, ce poartă numele de făgete. • Făgetele Făgetele sunt arborete în care predomină fagul. Aceste păduri, ocupă zona deluroasă mai înaltă, unde formează făgetele de dealuri, precum şi regiunea premontană sau chiar montană, alcătuind făgetele de munte. Nu rar se întâlnesc situaţii în care cvercetele să urce şi să se îmbine cu molidul, fagul rămânând un conlocuitor secundar al acestor codrii. În alte cazuri, îndeosebi în zonele muntoase mai calde din vestul Carpaţilor Meridionali, făgetele pot ajunge la limita forestieră superioară, molidul făcându-şi apariţia doar ca specie secundară. Insular, făgete se pot întâlnii şi în zone mai joase, uneori chiar şi la câmpie (Pădurea Bârnova, jud. Iaşi; pădurea de lângă Mănăstirea Ţigăneşti, jud. Ilfov; etc.). În ciuda defrişărilor masive din ultimii 20 de ani, încă făgetele sunt bine reprezentate în România, cuprinzând o mare parte din zonele colinare şi muntoase ale ţării. Însă, dacă nu se iau măsuri concrete şi urgente, zona forestieră specifică dealurilor mai înalte, se va diminua dramatic în următorii ani. |
||
 |
||
|
Pădurea de fag |
||
|
Peisajul dezolant din multe zone colinare şi premontane, terenurile degradate expuse intemperiilor, invadate de tufărişuri spinoase şi de buruieni cu valoare furajeră mică, scurgerile de ape şi de grohotişuri, alunecările de teren, toate amintesc de faptul că până nu demult, arealul respectiv era unul împădurit, în care fagul predomina. Lăcomia omului, care a condus în multe locuri la defrişarea necontrolată a făgetelor, nu numai că a produs pierderi ireparabile ecosistemelor zonale, dar pe termen mediu şi lung, va aduce mari pagube tocmai comunităţilor umane din apropiere sau chiar din zone mai îndepărtate, care vor fi pândite mereu de inundaţii, deplasări ale solului şi fenomene meteorologice extreme. Mai mult, păşunatul şi agricultura pe terenurile defrişate este cu mult mai puţin eficientă şi mai nerentabilă (cere investiţii mari, greu de rambursat) decât aceea practicată pe terenurile consacrate acestor scopuri, iar agroturismul îşi pierde orice semnificaţie, în lipsa pitorescului. În pădurile de fag încă intacte, alături de gorun - în aval şi de molid - în amonte, mai cresc şi alţi arbori şi arbuşti, ca: paltinul de munte (Acer pseudoplatanus), teiul pucios (Tilia cordata), mesteacănul (Betula verrucosa), ulmul de munte (Ulmus montana), plopul tremurător (Populus tremula), tisa (Taxus baccatta), socul (Sambucus nigra), alunul (Corylus avellana), alunul turcesc (Corylus colurna) - apare pe versanţii sudici din vestul Carpaţilor Meridionali, lemnul câinesc (Ligustrum vulgare), păducelul (Crataegus monogyna), cornul (Cornus mas), pinul de pădure (Pinus sylvestris), etc.. În unele locuri din Munţii Apuseni şi din Munţii Maramureşului, în făgetele montane apare liliacul carpatin (Syringa josikaea), iar în partea de sud-vest a ţării, pe lângă fagi creşte liliacul (Syringa vulgaris). Pe arborii de fag, nu rareori se căţăra liane ca iedera (Hedera helix) sau curpenul de pădure (Clematis vitalba). Dintre plantele ierboase, în făgete, se dezvoltă diferite specii, ca: ghiocelul (Galnthus nivalis), vinariţa (Asperula odorata), pochivnicul (Asarum europaeum), spânzul (Helleborus purpurascens), popâlnicul iepuresc (Hepatica nobilis), salata câinilor (Aposeris foetida), breiul (Mercurialis perennis), floarea paştelui (Anemone nemorosa), ciuboţica cucului (Primula officinalis), pecetea lui Solomon (Polygonatum multiflorum), păiuşul (Agrostis tenuis), firuţa (Poa nemoralis). La umbra fagilor, în zonele mai umede, se dezvoltă numeroase specii de muşchi, ferigi, ciuperci şi licheni. Această floră caracteristică, a apărut ca urmare a condiţiilor specifice regiunii pădurilor de fag, unde pH-ul solului este acid, umezeala solului relativ ridicată, temperatura aerului mai scăzută decât în zona cvercetelor, iar precipitaţiile sunt destul de abundente. În interiorul făgetelor, sau pe lângă acestea, de obicei crescând pe soluri improprii fagului (grohotişuri) adesea îşi fac apariţia mesteceni. Uneori, în cadrul făgetelor, sau chiar de sine stătător, mestecenii pot forma arborete denumite mestecănişuri. • Mestecănişurile Mesteacănul (Betula verrucosa) are un areal întins de dezvoltare, crescând de la câmpie (cu excepţia zonelor de stepă) până în zona montană. Cu toate că se dezvoltă aproape oriunde şi se instalează imediat în tăiăturile de pădure, acest arbore, în condiţiile ţării noastre, rar reuşeşte să formeze păduri, ca o consecinţă a faptului că este eliminat uşor de către celelalte specii lemnoase. Cele mai favorabile premize pentru formarea mestecănişurilor se găsesc în regiunea dealurilor înalte şi în zona premontană, acolo unde solul nu oferă condiţii optime de dezvoltare pentru fag, de obicei din cauza unui volum edafic redus. |
||
 |
||
|
Pădurea de mesteacăn |
||
|
De pe la 1000 m altitudine, pădurea se schimbă foarte mult, foioasele fiind înlocuite de către conifere. Dacă în zona premontană răşinoasele apar în amestec cu speciile de foioase, cel mai adesea cu fagul, odată cu înaintarea în altitudine, ele devin dominate. Pentru zona montană a României, specia lemnoasă majoritară este molidul (Picea abies), care formează păduri întinse, numite molidişuri. • Molidişurile Molidul fiind cel mai înalt arbore de la noi, formează codrii semeţi foarte deşi şi întunecoşi, în interiorul cărora aerul este ionizat negativ, ozonat şi încărcat cu esenţe terpenice, având efecte deosebit de favorabile asupra sănătăţii omului (vezi silvoterapia). În zonele mai reci ale ţării, aşa cum sunt văile şi depresiunile din Carpaţii Orientali (Valea Bistriţei, Depresiunea Dornelor, Depresiunea Ciucului, Depresiunea Oaşului, Depresiunea Giurgeului), molidişurile apar pe pantele cu expoziţie nordică, încă din zonele mai joase (550 - 650 m), în timp ce în regiunile sudice ale Carpaţilor meridionali, unde clima este mai blândă, pădurea de molid începe să se instaleze de la o altitudine de 1500 - 1600 m. În Munţii Banatului, molidul cunoaşte o dezvoltare mai slabă, astfel încât, se întâlnesc situaţii în care pădurile montane din această regiune, să fie formate, până la limita superioară, din amestecuri de foioase cu molid. Cel care urcă pe munte, poate observa trecerea treptată, graduală, de la pădurea de foioase la aceea de conifere, zona de îmbinare al celor două grupe fiind relativ întinsă. Nu acelaşi lucru se poate spune despre limita superioară a molidului. Astfel, molidişurile, după ce urcă în altitudine dominând pantele, îşi încheie brusc ascensiunea, liziera superioară fiind evidentă şi relativ continuă, aşa cum se poate observa din imaginea de mai jos. |
||
 |
||
|
Liziera superioară a molidişurilor |
||
|
De cele mai multe ori, limita superioară a molidului depăşeşte cu puţin altitudinea de 1600 m, doar în sudul Carpaţilor Meridionali molidişurile urcând până la 1800 m sau chiar mai sus. Regiunile pe care se întind pădurile de molid, se caracterizează prin temperaturi anuale destul de scăzute, precipitaţii multe, soluri acide, cu un strat subţire de acumulare a humusului. Deoarece, în aceste condiţii, descompunerea substanţelor organice este lentă şi condiţiile de mediu sunt austere, flora ierboasă este relativ săracă. În pădurea de molid, îndeosebi în zona inferioară şi medie a etajului montan, apar ca însoţitori, diferite specii lemnoase foioase, din rândul arborilor, ca: fagul (Fagus sylvatica), mestecănul (Betula verrucosa), mesteacănul pufos (Betula pubescens), ulmul de munte (Ulmus montana), scoruşul de munte (Sorbus aucuparia), salcia căprească (Salix caprea), plopul tremurător (Populus tremula), etc.. De asemenea, în desişul molidişurilor, prin poieni sau la marginea acestor codrii, îşi fac apariţia majoritatea coniferelor spontane de la noi: bradul (Abies alba), zada sau laricele (Lariix decidua), ienupărul comun (Juniperus communis), pinul de munte (Pinus sylvestris), tisa (Taxus baccatta). |
||
 |
||
|
Pădurea de molid |
||
|
Dintre arbuştii, semiarbuştii şi lianele care se întâlnesc în pădurea de molid, enumerăm: zmeurul (Rubus idaeus), coacăzul de munte (Ribes alpinum), afinul (Vaccinum myrtillus), cununiţa (Spiraea ulmifolia), caprifoiul de munte (Lonicera nigra), tulichina (Daphne mezereum), arinul de munte (Alnus viridis), curpenul de munte (Clematis alpina). Caracteristic plantelor ierboase care cresc la umbra molizilor, este corola relativ mică şi fără o coloraţie pronunţată, aşa cum se poate observa la: măcrişul iepurelui (Oxalis acetosella), sugătoare (Monotropa hypopitis), mălaiul cucului (Luzula luzuloides), păiuşul roşu (Festuca rubra), lăcrimiţa (Majanthemum bifolium), breabăn ş.a.. În aceste condiţii puţinele plantele cu petalele mai mari şi colorate, ies imediat în evidenţă. Dintre ierburile cu florile colorate, care cresc în pădurea de molid, amintim: gălbinelele de munte (Ranunculus carpaticus), clopoţeii de pădure (Campanela abietina), crinul de pădure (Lilum martagon). Mediul întunecos şi umed din interiorul molidişurilor nu este foarte favorabil dezvoltării plantelor, care formează covoare mai mult prin poieni şi luminişuri. Nu acelaşi lucru se poate spune în schimb, despre muşchi, ferigi, licheni şi ciuperci, care aici găsesc condiţii dintre cele mai optime de viaţă, fie trăind direct pe sol, fie vegetând pe trunchiurile arborilor vii sau căzuţi la sol. Adesea, de pe cetina molizilor, se poate observa atârnând un lichen fibros şi foarte ramificat, numit mătreaţa bradului (Usnea barbata), iar pe resturile lemnoase intrate în putrefacţie pe sol, se văd crescând numeroase ciuperci. O problemă gravă pentru pădurile de molid de la noi, o constituie impactul brutal exercitat de către om, asupra acestui habitat, atât înainte de cel de-al doilea război mondial (vezi), cât şi după Revoluţie. Defrişările necontrolate ale molidişurilor s-au constituit şi se constituie în acţiuni barbare, extrem de dăunătoare, care conduc la distrugerea totală a unor ecosisteme şi la pierderea, de multe ori definitivă, a numeroase specii de plante şi de animale. Pe lângă această crimă, au loc accentuate schimbări de mediu, cu atât mai grave cu cât se petrec la altitudini înalte, toate repercusiunile negative propagându-se în aval. Deşi, de mai multe ori într-un an, puhoaiele coborâte de pe munte, fără opreliştea naturală a pădurilor de conifere, provoacă adevărate catastrofe cu pierderi de vieţi omeneşti, nicio voce cu putere decizională nu îşi exprimă măcar intenţia de a curma acest atentat împotriva naturii şi a României implicit, în condiţiile în care cu toţii se declară a fi "susţinători ai interesului naţional". |
||
|
Autor: Florin Filipescu
Imagini: Adrian Filipescu |
||
|
|
POZIŢIE
|
||||
 |
||||
|
|
||||
|
|
||||
|
|
Etajele de vegetaţie (II)
|
|||
|
TEME ASEMĂNĂTOARE
|
|
|
|
|
|
CUVINTE CHEIE
|