|
||
|
Postat în 26.06.2009 |
||
|
Depăşind limita superioară a molidişurilor, vegetaţia lemnoasă devine scundă, neforestieră, formată din: molizi (Picea abies) piperniciţi şi zdrenţuiţi, jneapăn (Pinus mugo), ienupăr pitic (Juniperus sibirica), salcie pitică (Salix reticulata, Salix herbaceea), smârdar sau bujor de munte (Rhododendron kotschyi), afin (Vacinum myrtillus), merişor de munte (Vacinum vitis-idaea), azaleea de munte (Loiseleuria procumbens) şi brăduţ roşu sau coacăz (Bruckenthalia spiculifolia). Doar pe alocuri, printre stânci sau din pâlcurile de jepi, se ridică zâmbrul (Pinus cembra), arbore relict, semeţ, declarat monument al naturii. Acest arbore confer, poate fi întâlnit izolat sau în grupuri mici, în câteva locuri din Munţii Retezat, Munţii Rodnei, Munţii Călimani, Munţii Bucegi, Munţii Făgăraş, Munţii Iezer, Munţii Cibinului, Munţii Lotrului, Munţii Ţarcului, Munţii Godeanu. De la această altitudine (1400-1800 m - în funcţie de zona montană), nu numai flora lemnoasă se schimbă, ci şi cea ierboasă. Acesta din urmă, a cunoscut adaptări, care au permis speciilor să supravieţuiască condiţiilor ostile de mediu întâlnite aici. Expunerea permanentă la bătaia vânturilor puternice, verile scurte şi iernile lungi, gerurile năprasnice, lumină puternică, sunt condiţii la care aceste plante rezistă, graţie unor caractere morfologice speciale (înălţime mică sau tulpini târâtoare, internoduri scurte, frunze ceroase sau pubescente). În regiunile subalpine lipsite de vegetaţie lemnoasă şi mai puţin stâncoase, apar unele graminee, care intră în componenţa păşunilor (pajiştilor) subalpine şi alpine, ca: păiuşul de munte (Festuca versicolor), credeii de munte (Luzula sudetica, Luzula spicata), părul porcului sau ţepoşica (Nardus stricta), iarba mieilor (Agrostis rupestris). Dintre plantele dicotiledonate ierboase din zona subalpină, printre stânci sau pe pajişti, apar specii ca: arginţica (Dryas octopetala), clopoţeii de munte (Campanula alpina), degetăruţul (Soldanella pussila), scânteiuţa de munte (Potentilla ternata), vulturica de munte (Hieracicum alpinum), ochii găinii (Primula minima), bulbucii de munte (Trollius europaeus), pelinul de munte (Artemisia petrosa), piciorul cocoşului de munte (Ranunculus platanifolius), Ranunculus glacialis, ş.a.. Cele mai întinse pajişti subalpine şi alpine se întâlnesc în: Munţii Rodnei, Munţii Bucegi, Munţii Făgăraş, Munţii Călimani, Munţii Retezat, Munţii Parâng, Munţii Ţarcu-Godeanu şi Munţii Ciucaş. În regiunile subalpine, pe lângă plantele angiospeme, cresc feluriţi muşchi, dintre care se evidenţiază speciile de Sphagnum (muşchi de turbă). Aceste vegetale, prezente şi în etajul alpin, formează mlaştinile montane, numite şi tinoave. Chiar dacă pădurile lipsesc din etajului subalpin, se pot adesea întâlni tufărişuri dese, greu de străbătut, formate din cea mai importantă specie lemnoasă caracteristică zonei. Este vorba despre jep sau jneapăn (Pinus mugo sin. Pinus montana), care apare atât izolat, ici pe colo, cât şi în pâlcuri mai mult sau mai puţin întinse, cele din urmă purtând numele jenpenişuri. În unele locuri, mai ales în Munţii Retezat, ienupărul pitic (Juniperus sibirica) reprezintă specia care formează tufărişurile subalpine dominante. • Jnepenişurile Jnepenişurile sunt formaţiuni lemnoase neforestiere foarte dese, întinse pe suprafeţe relativ restrânse, alcătuite din jepi (jenpeni). Aceste tufărişuri stufoase, înalte de 4-7 m, prezintă un rol ecologic deosebit, prin faptul că fixează grohotişurile, protejează startul ierbos adiacent - mai ales împotriva păşunatului, şi oferă viaţă zonelor pietroase sterpe. Iarna, jnepenii blochează troienele de zăpadă diminuând în mare măsură riscul avalanşelor. Graţie jnepenişurilor, avalanşele din Carpaţi sunt de mult mai mică amploare decât cele din Alpi - unde jneapănul nu este prezent, cunoscute prin efectul lor devastator. Despre jnepenişuri, prof. Simionescu, scria în 1939 în "Fora României" : "Vai de călătorul nebăgător de seamă, care pierde cărarea tăiată printre coltucele de jepi; până ce străbate desişul ieşind din nou la pajiştea deschisă, îl trec sudorile ca şi când s'ar acăţăra pe pieptişul cel mai stâncos al muntelui. Încâlcitura deasă a ramurilor mlădioase, adevărate gânjuri înfrunzite azvârlite grămadă pe plaiu, constitue însă apărarea cea mai sigură contra vârtejurilor năprasnice şi contra gerurilor aprige. Furtunile alunecă peste acoperişul de frunze. Valul vântului greu străbate împletitura ramurilor, pierzându-şi puterea, după cum valul mării n'are niciun efect asupra oamenilor cari se ţin lanţ de mână pentru a ajunge să salveze echipajul unui vapor aruncat spre coastă". Defrişarea jnepenişurilor, în scopul lărgirii terenurilor de păşunat, a fost şi încă mai este o gravă greşeală, cu consecinţe negative şi care îi afectează inclusiv pe ciobani. În lipsa acestor formaţiuni vegetale, grohotişurile se scurg pe versanţi, pericolul avalanşelor este sporit, iar vegetaţia ierboasă din etajul subalpin rămâne neprotejată. Mai mult, jnepenişurile sunt de mare folos crescătorilor de animale, fiind adăposturi naturale pentru rumegătoare - le fereşte de intemperii şi de animalele carnivore sălbatice. De asemenea, jepul oferă combustibil şi chiar leac - ca plantă medicinală, păstorilor. Decât defrişarea lor, o măsură cu mult mai bine venită, ar fi înfiinţarea de noi jnepenişuri şi lărgirea arealelor celor deja existente, mai ales în zonele cu scurgeri de grohotiş şi cu avalanşe frecvente. |
||
 |
||
|
Jnepeniş |
||
|
Mai sus de zona subalpină, spre piscurile cele mai înalte din Carpaţii Orientali şi Meridionali (acest etaj lipseşte în Munţii Apuseni), se întinde etajul alpin. Aici altitudinea depăşeşte 2000 m, iar temperaturile medii anuale sunt negative. La această înălţime, vânturile puternice şi reci se abat fără oprire, iar ninsorile pot fi prezente în orice zi din an. În aceste condiţii climatice asemănătoare tundrelor, vegetaţia este săracă, iar plantele lemnoase aproape că lipsesc în totalitate. Jneapănul, afinul sau merişorul nu urcă până aici, mai curajoase, dovedindu-se a fi salcia pitică (Salix reticulata) şi azaleea de munte (Loiseleuria procumbens), specii târâtoare, care îşi fac apariţia pe alocuri. Doar în Munţii Bucegi, smârdarul (Rhododendron kotschyi) se înalţă deasupra etajului subalpin, urcând până la 2200 m. |
||
 |
||
|
Salcia pitică (Salix reticulata) |
||
|
Etajul alpin, prin condiţiile climatice apropiate de cele din zonele adiacente cercului polar, a adus la apariţia unor specii vegetale arctice, aşa cum sunt: lichenul renilor (Cladonia rangiferina), lichenul islandez (Cetraria islandica), păiuşul arctic (Festuca supina), arginţica (Dryas octopetala). Pe lângă aceste specii, mai cresc muşchi, precum şi unele ierburi prezente în zona subalpină. În regiunile calcaroase cele mai înalte din Carpaţi, se întâlnesc pe sol sau pe stânci, câteva specii de plante rare, aşa cum sunt: macul galben de munte (Papaver pyrenaicum), florea de colţ (Leontopodium alpinum) şi Senecio carpaticus. |
||
 |
||
|
Vegetaţia etajului alpin |
||
|
Chiar şi la această altitudine, impactul omului asupra naturii este unul cât se poate de negativ. Prin păşunatul excesiv şi turismul iraţional, o mare parte din speciile vegetale, unele foarte rare, au dispărut sau sânt ameninţate cu dispariţia. Dacă nu se vor lua din timp măsuri de protecţie, precum zonele stepice de la câmpie şi acest etaj se va deşertifica. |
||
|
Autor: Florin Filipescu
Imagini: Adrian Filipescu |
||
|
|
POZIŢIE
|
||||
 |
||||
|
|
||||
|
|
||||
|
|
Etajele de vegetaţie (III)
|
|||
|
TEME ASEMĂNĂTOARE
|
|
|
|
|
|
CUVINTE CHEIE
|