|
||||||||||
|
Diseminare reprezintă procesul prin care se răspândesc în mediu, pe cale naturală, seminţele sau fructele cu seminţe, atunci când aceste organe devin mature, deci capabile să dea naştere unei noi plante. Deoarece cuvântul "diseminare" are la bază latinescul semen (sămânţă), este greşit, atât din punct de vedere lingvistic, cât şi botanic, să se folosească cu referire la împrăştierea polenului, aşa cum apare menţionat în unele surse, inclusiv în DEX [vezi Wikipedia] (diseminarea sau însămânţarea naturală este departe de a fi un sinonim cu polenizarea). Mai mult, polenizarea şi diseminarea pot parcurge căi foarte diferite, absolut necorelate (la vâsc şi la tisă spre exemplu, polenizarea este anemofilă - se realizează cu ajutorul vântului iar diseminarea este zoocoră - are loc prin intermediul animalelor). În cazul plantelor inferioare (muşchi, ferigi) sau a ciupercilor, diseminarea se referă la răspândirea sporilor. |
||||||||||
|
Diseminarea este foarte diferită de la o specie vegetală la alta. La multe vegetale diseminarea este pur gravitaţională, seminţele sau fructele cu seminţe, căzând pe sol, nu departe de planta mamă. Unele plante însă, au cunoscut adaptări speciale, în scopul răspândirii seminţelor sau a fructelor mature, fie prin forţe proprii, fie cu ajutorul factorilor abiotici sau biotici. |
||||||||||
|
Vegetalele ale căror seminţe sau spori se răspândesc în mediu prin mijloace proprii se numesc autocore, iar cele la care aceste organe sunt împrăştiate în mediu prin intervenţia unor agenţi străini, poartă denumirea de alocore (C. Pârvu). La unele plante autocore diseminaţia este activă, având loc o expulzarea a seminţelor pe distanţe mai mari, pe baza unor fenomene fizice intrinseci. |
||||||||||
|
||||||||||
|
Foarte multe plante şi ciuperci îşi asigură descendenţa prin mijloace proprii, fie pe cale pasivă, fie în mod activ. • Diseminarea pasivă la autocore La speciile cu fructe dehiscente (păstăi, capsule, silicule, folicule, etc.), are loc răspândirea seminţelor în jurul plantei mamă doar după ce acestea au fost în prealabil eliberate. În cazul plantelor cu fructe indehiscente (achene, samare, cariopse, etc.), seminţele rămân şi germinează în interiorul fructelor. • Diseminarea activă la autocore Unele plante autocore au cunoscut adaptări speciale, reuşind să îşi "arunce" seminţele pe distanţe mai mari (diseminaţie autocoră activă). Două exemple de acest fel, referitoare la plante spontane din flora ţării noastre, sunt redate mai jos. |
||||||||||
|
||||||||||
|
||||||||||
|
Împrăştierea seminţelor sau a organelor în care se află, constituie chezăşia urmaşilor speciei. Pentru o reuşită deplină, unele vegetale se folosesc de intermediari. Astfel, diseminarea se poate realiza cu ajutorul unor factori abiotici sau biotici externi, ca: vântul, apa animalele sau omul. • Diseminarea cu ajutorul vântului Plantele, sau alte vegetale la care împrăştierea seminţelor se realizează cu ajutorul vântului, se numesc anemocore. Diseminarea anemocoră este larg întâlnită în natură. Răspândirea seminţelor, la numeroase conifere, se realizează cu ajutorul vântului (vezi floarea la gimnosperme). De asemenea, o serie de fructe botanice ale angiospermelor (samare, achene cu papus, etc.), au cunoscut adaptări speciale în acest sens. Diseminarea anemocoră este foarte răspândită la ciupercile inferioare (drojdii, mucegaiuri). • Diseminarea cu ajutorul apei Răspândirea seminţelor sau a sporilor cu ajutorul apei (diseminarea hidrocoră) este caracteristică vegetalelor care trăiesc în mediul acvatic. Plantele diseminate prin intermediul apei prezintă seminţe sau fructe cu dispozitive pentru plutire şi elemente de protecţie împotriva putrezirii. La plantele şi ciupercile terestre, diseminarea hidrocoră este întâmplătoare (nu apare ca un proces adaptativ). • Diseminarea cu ajutorul animalelor Diseminarea cu ajutorul animalelor (diseminarea zoocoră) se realizează prin intermediul insectelor, a păsărilor sau a mamiferelor. Unele plante zoocore, aşa cum sunt toporaşii şi brebeneii, prezintă anexe cărnoase dulci, la nivelul seminţelor lor mici, care atrag insectele, în special furnicile. Aceste insecte gregare, pot căra "delicatesele" zeci de metrii, spre muşuroi, până când apendicele cărnos se desprinde, având astfel loc o diseminaţie la distanţă. La alte plante zoocore diseminarea are loc prin intermediul păsărilor. Aşa se întâmplă în cazul tisei, arbore în întregime toxic, cu excepţia arilului pseudofructului, care este cărnos, frumos colorat şi gustos. Păsările, în special mierlele şi sturzii, atrase de aceste "specialităţi culinare", transportă pseudofructele la cuib, unde se căznesc să păstreze doar deliciosul aril, asigurând astfel răspândirea seminţelor de tisa. Tot prin păsări sunt răspândite fructele cu seminţe ale vâscului. Iarna, când se formează bacele la vâsc, hrana este puţină, păsările fiind nevoite să profite de orice sursă alimentară, inclusiv de boabele vâscului. Însă fructele de vâsc au un conţinut foarte vâscos şi cleios, lipindu-se cu uşurinţă de ciocul păsărilor, care le transportă pe distanţe mari. Fructele sau seminţele unor plante zoocore prezintă anexe sub forma unor cârlige, prin care se pot agăţa de blana animalelor mamifere, "călătorind", uneori, pe distanţe foarte mari. Aşa se întâmplă, de pildă, în cazul brusturului sau a holerei. La alte plante, aşa cum este turiţa mare, fructele prezintă anexe adezive, care cu uşurinţă se alipesc de blana animalelor.
• Diseminarea cu ajutorul omului
Răspândirea neintenţionată a seminţelor sau a fructelor cu seminţe în natură prin intermediul omului, poartă denumirea de diseminaţie antropocoră. Plantele zoocore care îşi asigură răspândirea seminţelor sau a fructelor cu seminţe prin intermediul animalelor cu blană, sunt şi antropocore, căci îmbrăcămintea umană reprezintă o cale ideală de transport. Antropocoria este însă mult mai vastă, omul reuşind să transporte involuntar seminţe pe distanţe de mii de km. |
||||||||||
|
|
POZIŢIE
|
||||
 |
||||
|
|
||||
|
|
||||
|
|
Diseminare (diseminaţie)
|
|||
|
|
|
CUVINTE CHEIE
|
|
MEDIA
|
|
|