|
FUMĂRIŢA (FUMARIA SP.)
|
||
|
Plantele genului Fumaria, cuprind mai multe specii (Fumaria officinalis, Fumaria rostelata, Fumaria schleicheri, Fumaria vaillanti), foarte asemănătoare între ele, care sunt cunoscute sub denumirea populară de fumăriţă. |
||
|
Sistematică
|
||
|
Descriere
|
||
|
Fumăriţa este o plantă ierboasă, anuală, de talie relativ mică (10-30 cm). Toate părţile fotosintetizatoare au o coloraţie verzui-albăstruie, fiind acoperite de un puf alburiu, aspectul general sugerând un fuior de fum care se ridică deasupra solului, de unde îi derivă plantei atât numele popular şi cel ştiinţific (fumăriţă, Fumaria). Rădăcina la Fumaria sp. este verticală având formă de ţăruş. Tulpina este dreaptă şi ramificată încă de la bază, planta având aspect tufos. Ea poartă frunze compuse, peţiolate, foarte adânc divizate, bipenate, cu foliolele liniare şi înguste. Floarea la fumăriţă este zigomorfă, cu învelişul floral compus din 2 sepale care cad devreme şi din 4 petale inegale, dintre care cea superioară se termină cu un pinten. Culoarea petalelor este roz sau mov pal, având vârful purpuriu . Florile sunt adunat în inflorescenţe de tip racem simplu (vezi imagine). Fructul este o capsulă sferică de 2-4 mm. Componentele plantei sunt reprezentate în această imagine. |
||
|
Înflorire
|
||
|
Fumăriţa înfloreşte din mai până în septembrie (vezi imagine), perioadă în care se recoltează în scopuri oficinale. |
||
|
Ecologie
|
||
|
Fumăriţa este o specie vegetală răspândită în zonele temperate sau mediteraneene din Europa, Asia şi Nordul Africii. Planta este pretenţioasă la lumină şi la umiditatea aerului (suportă greu umbra şi umezeala mare din aer) dar este tolerantă la condiţiile de temperatură, umiditate şi sol. Creşte în locuri deschise, pe marginea drumurilor, în şanţuri, pe mirişti sau ca buruiană în lanurile de porumb şi în alte culturi prăşitoare. În România, fumăriţa se întâlneşte frecvent în zonele cu mult soare, la şes şi în zonele colinare joase. În nordul Transilvaniei şi a Moldovei este rară (M. Alexan, O. Bojor, Fl. Crăciun). Fumăriţa este pretabilă pentru cultură, reuşind pe soluri uşor bazice, bogate în calciu. Plante a fost introdusă în cultură mai ales în America de Nord, unde lipseşte din flora spontană, dar se poate întâlni ca plantă anuală cultivată şi în Europa de Vest. |
||
|
Compoziţie
|
||
|
Partea aeriană a plantei (HERBA FUMARIAE), după M. Alexan, O. Bojor, Fl. Crăciun, conţine: acid fumaric, alcaloizi şi derivaţi ai acestora (fumarină, criptopină, coridalină, bulbocapnină, dicentrină), tanin, rezine, flavone, substanţe amare, mucilagii şi săruri minerale mai ales de potasiu. Până în prezent, în fumăriţă, s-au izolat 32 de alcaloizi şi derivaţi ai acestora, dintre care, fumarina, substanţă cunoscută şi sub denumirea de protopină, prezintă cea mai puternică activitate. Datorită acestei compoziţii, fumăriţa este folosită de către fitoterapie ca plantă medicinală (vezi fumăriţa ca plantă medicinală). |
||
|
|
POZIŢIE
|
||||
 |
||||
|
|
||||
|
|
||||
|
|
Fumăriţa (Fumaria sp.)
|
|||
|
POZIŢIE ÎN LISTA PLANTELOR
|
|
MEDIA
|
|
ESENŢIAL
|
|
|
|
|