|
||
|
Cele trei specii de ghiocei de primăvară care se întâlnesc la noi sunt specii ierboase, perene, care înfloresc foarte devreme. Perioada de vegetaţie dintr-un an, este foarte scurtă la ghiocei, durând doar câteva săptămâni, timp în care se realizează atât reproducerea sexuată şi vegetativă, cât şi sinteza de substanţe şi acumularea de compuşi de rezervă în bulbi. |
||
|
• Ghiocelul comun (Galanthus nivalis) Ghiocelul comun este o specie înaltă de 10-30 cm, având ca parte subterană un bulb relativ mic, sferic sau ovoidal, tunicat, brun, de la care pornesc numeroase rădăcini subţiri. Frunzele bazale, întotdeauna în număr de 2, sunt liniare şi verticale, la bază fiind prinse într-o teacă membranoasă transparentă. La ghiocel, pe tija floriferă adesea mai apare o frunză, în etajul superior (această frunză tulpinală poate lipsii). Fiind o |
||
|
||
|
||
|
||
|
• Ghiocelul bogat (Leucojum vernum) Ghiocelul bogat este o plantă perenă, înaltă de 15-40 cm, cu un bulb voluminos şi tunicat şi cu 3-5 frunze bazale liniare, mai dezvoltate decât la ghiocelul comun. Deşi nu este chiar un "frate" al ghiocelului Galanthus nivalis (face parte din alt gen) se aseamănă mult cu acesta, atât ca aspect cât şi în privinţa compoziţiei chimice. |
||
|
||
|
Foarte asemănător cu ghiocelul bogat (Leucojum vernum) este ghiocelul bogat de vară (Leucojum aestivum), plantă care însă înfloreşte însă mai târziu.
|
||
|
||
|
Ghioceii sunt plante specifice zonelor temperate ale Europei, dezvoltându-se în zonele umbroase, pe soluri neutre sau slab acide. În flora spontană a României, ghioceii cresc în pădurile de foioase, în tufărişuri, prin poieni şi prin pajişti umede şi umbrite, la câmpie, la deal şi la munte. Cu o frecvenţă mai mare, ghioceii se întâlnesc în zona fagului (făgete). Din flora spontană a ţării noastre, ghiocelul lipseşte doar din Dobrogea. În ultimii ani s-a semnalat o îngrijorătoare scădere a numărului de exemplare din speciile Galanthus nivalis şi Leucojum vernum, atât la noi cât şi în întreaga Europă, fiind necesară instituirea unor măsuri concrete de ocrotire. În unele ţări din jurul României (Ungaria, R. Moldova), ghiocelul a fost pus sub protecţia legii, recoltarea plantei din flora spontană, în orice scop, fiind interzisă. Ghiocelul cu frunze îndoite (Galanthus plicatus), se întâlneşte rar în flora ţării noastre, specia meritând o atenţie deosebită, deoarece este ameninţată cu dispariţia. Ca plante cultivate, ghiocelul bogat şi ghiocelul comun, apar adesea prin grădini, mai ales în Transilvania. O varietate horticolă, cu frunze creţe, a ghiocelului Galanthus plicatus se cultivă de asemenea în scopuri decorative. |
||
|
Datorită gingăşiei lor, ghioceii înfloriţi sunt foarte apreciaţi din punct de vedere estetic şi simbolic - sunt vestitorii primăverii. Cu toată această delicateţe, ghioceii se dovedesc a fi plante toxice, dacă sunt consumate accidental sau când sunt administrate sub forma unor preparate terapeutice empirice. Ghioceii sunt plante tinctoriale, fiind folosite pentru colorarea fibrelor textile naturale în galben. Principiile din plantă, îndeosebi din bulbi, pot fi utilizate cu prudenţă în farmaceutică, ele dovedindu-se a fi atât curative cât şi citotoxice. |
||
|
În ghiocei, mai ales în bulbi, s-au izolat unele substanţe mai mult sau mai puţin toxice, majoritatea din rândul alcaloizilor, dintre care amintim : galantamonul, galatidină, galantamina, nivalină şi anticolinesteraza. Galantamonul şi galantamina, în doze mici, prezintă efecte citostatice şi tonice asupra plăcilor neuromusculare. Extractele precis dozate din bulbii de ghiocei, prin această substanţă, prezintă acţiune curativă în astenia mialgică şi în reducerea sechelelor rămase in urma poliomielitei. Acţiunea antitumorală este controversată. În cazul parezelor şi în formele de paralizie periferică (acţiune antplegică), extractele de bulbi de ghiocei se folosesc atât intern cât şi extern. Galantamina prezintă efecte uşor ameliorative în boala Alzheimer, însă este o substanţă relativ toxică. Galantamina extrasă din ghiocel şi apoi stabilizată sub formă de bromhidrat, se utilizează în Bulgaria ca soluţie injectabilă, întâlnindu-se sub denumirea comercială de Nivalin. Nivalinul este indicat în hemiplagii, hemipareze, hemoragii cerebrale, tromboze şi embolii (C. Pârvu). Galatidina este compusul cel mai toxic din ghiocel, alcaloidul fiind lipsit de proprietăţi farmaceutice utile. În medicina populară, sucul obţinut din presarea plantei proaspete de ghiocel se utiliza pentru combaterea pistruilor, a scurgerilor vaginale şi a parezelor. Azi în fitoterapie, se recomandă utilizarea întregii plante de ghiocel (bulb, tulpină, frunze şi flori), numai sub formă uscată şi doar ca decoct, în tratamente indicate şi coordonate de specialişti. Doza internă netoxică pentru un adult este de o linguriţă de drog pe zi, sub formă unui ceai (200-250 ml), care se bea treptat, pe parcursul unei zile. Extern, din 100g de ghiocei la 3 litrii de apă, se face un decoct care se adaugă la apa de baie (C. Pârvu). |
||
|
Toate speciile de ghiocel sunt toxice, îndeosebi părţile subterane ale acestora, administrarea lor empirică dovedindu-se riscantă (intoxicaţiile cu ghiocei pot pune viaţa în pericol). Toxicitatea bulbilor de ghiocei scade într-o oarecare măsură prin uscare şi apoi prin fierbere (decocţie), dar nici această formulă fitoterapeutică nu este lipsită de riscuri, fiind necesară o îndrumare competentă şi mare prudenţă. |
||
|
Intoxicaţia cu ghiocei se manifestă prin diaree moderată, greaţă, vomă, tulburări de ritm cardiac, hemoragii interne. |
||
|
|
POZIŢIE
|
||||
 |
||||
|
|
||||
|
|
||||
|
|
Ghiocelul (Galanthus nivalis), ghiocelul cu frunze îndoite (Galanthus plicatus) şi ghiocelul bogat (Leucojum vernum)
|
|||
|
POZIŢIE ÎN LISTA PLANTELOR
După denumirea populară (Ghiocei, ghiocei cu frunze îndoite, ghiocei bogaţi) După denumirea ştiinţifică (Galanthus nivalis, Galanthus plicatus şi Leucojum vernum) |
|
|
|
|
