|
||
|
Linum usitatissimum apare ca plantă ierboasă cultivată sau subspontană ("scăpată" din culturi), fiind o specie creată de către om. Pe lângă inul cultivat, în flora ţării noastre apar mai multe specii înrudite, spontane. |
||
|
Inul de cultură aparţine familiei Linaceae. Specia Linum usitatissimum prezintă trei subspecii (eurasiaticum, mediteranea, transitorium), toate cu forme cultivate pentru ulei, fuior sau mixte. În prezent, în ţara noastră se cultivă mai multe soiuri (Azur, Iris, Istru, etc.), toate de creaţie românească (Gh. V. Roman). |
||
|
Cultivarea inului se pierde în negura timpurilor, dovezile cu privire la această îndeletnicire provenind din antichitate. Pânzele de in găsite în morminte, atestă faptul că planta era cultivată în vechea Caldee, încă din 2000 î.H., deci înainte de formarea Imperiului Babilonian. Există dovezi că în antichitate inul era cultivat de către egipteni, indieni, evrei, celţi şi greci. Originea inului de cultură, nu se cunoaşte cu exactitate, dar se crede că planta provine din partea centrală a vestului Asiei, de unde s-a răspândit în toate cele patru puncte cardinale. Nu se cunoaşte cu certitudine planta spontană din care s-a format ca specie de sine stătătoare. |
||
|
Inul este o plantă anuală care se cultivă în trei forme: in pentru ulei, in pentru fuior şi in mixt (pentru ulei şi fuior), existând diferenţe în ceea ce priveşte înălţimea (inul pentru fuior este mai înalt) şi ramificaţia tulpinii (inul pentru ulei este puternic ramificat în partea superioară a tulpinii) [vezi imaginea 1]. Inul mixt, prezintă caractere intermediare. La in, sistemul radicular este destul de slab dezvoltat, prezentând o rădăcină pivotantă, verticală, cu ramificaţii dese, însă scurte şi subţiri. Tulpina este erectă şi cilindrică, în funcţie de forma cultivată, fiind mai înaltă (60-90 cm, la inul pentru fibră) sau mai scundă (30-60 cm la inul pentru ulei), mai mult sau mai puţin ramificată, de obicei în partea superioară. La formele pentru ulei, ramificarea poate începe de la bază. Tulpina conţine 30-40 fascicule, fiecare având câte 30-40 fibre periciclice care dau inului folosinţa textilă (Gh. V. Roman). Frunzele sunt lanceolate, înguste, întregi, alterne, lungi de 2-3 cm şi late de 0,2-0,4 cm, având 3 nervuri paralele. Ele cad când planta ajunge la maturitate. Floarea este pe tipul 5, cu elemente neunite, actinomorfă, hermafrodită, autogamă, cu petale albastre, uneori roze sau violete. Floarea se deschide numai câteva ore, în cursul dimineţii. Florile inului sunt adunate în inflorescenţe de tip dicaziu (cimă bipară). Fructul este o capsulă cu 5 loje, împărţite fiecare în câte 2 cămăruţe, care poartă o sămânţă (10 seminţe pentru fiecare capsulă) (M. Alexan, O. Bojor, Fl. Crăciun). Sămânţa de in este netedă, turtită, lucioasă, de culoare brună, mai rar galbenă [vezi imaginea 2]. În cotiledoane şi embrion, sămânţa de in fiind una oleaginoasă, se formează picături fine de ulei bogat în acizi graşi nesaturaţi, care prin oxidare formează pelicule (se gelifică). Principalele componente ale acestei plante, se pot observa în imaginea 3. |
||
|
Culturile de in se zonează după scopul urmărit, în funcţie de soiul folosit. Astfel, inul pentru ulei, se cultivă în zonele mai calde, cu multe zile fără nori, reuşind mai bine în sudul ţării, în Câmpia Banatului, în zona sudică a Moldovei, precum şi în Dobrogea. Din contră, inul pentru fuior, se cultivă în regiunile umede şi răcoroase, recoltele cele mai bune obţinându-se în zonele depresiunilor intramontane. Inul mixt reuşeşte bine în regiunea de silvostepă. Linum usitatissimum este o specie pretenţioasă la condiţiile oferite de sol, ca o consecinţă a sistemului radicular mai slab dezvoltat. Culturile de in nu trebuiesc înfiinţate pe soluri grele şi compacte, ci pe acele tipuri, care sunt afânate, profunde, permeabile, bogate în humus. |
||
|
Inul reprezintă o materie primă de calitate excelentă pentru industria textilă, graţie fibrelor sale rezistente şi lucioase. Din in se confecţionează lenjerie intimă, lenjerie de pat, haine de vară, feţe de masă, pânze pentru pictură, dantele, etc. Câlţii (fibra scurtă) se folosesc pentru fabricarea hârtiei pentru ţigarete, a sacilor, a materialelor izolatoare folosite în construcţii, etc. (M. Axinte). Seminţele, prin uleiul sicativ conţinut, devin materie primă pentru industria lacurilor şi vopselelor. Pe baza uleiului de in, se mai fabrică linoleumul, muşamaua, cerneala tipografică. Turtele rezultate după extragerea uleiurilor, se întrebuinţează la furajarea animalelor, în special al vacilor pentru lapte şi a cailor (Gh. V. Roman). Seminţele şi uleiul de in prezintă valoare dietetică şi terapeutică pentru om, astfel de produse fiind din ce în ce mai mult căutate. |
||
|
Seminţele de in conţin: mucilagii - cca. 7% (formate din acid galacturonic şi din diferite glucide), lipide 30-45% (trigiceride formate din acizi graşi mononestauraţi - acid oleic, polinesturaţi - acid linoleic, acid linolenic şi saturaţi - acid steraic, acid miristic; steride cu structura asemănătoare estronei [vezi estrogenic]), protide, săruri minerale (mai ales săruri de magneziu şi de calciu). Întreaga plantă conţine un glicozid, numit linamarotid, care eliberează acid cianhidric. Acidul cianhidric, compus deosebit de toxic este prezent în cantităţi extrem de mici în seminţe (M. Alexan, O. Bojor, Fl. Crăciun). În privinţa acizilor graşi, în seminţele de in predomină acidul linoleic [omega 6] (20 % din masa seminţei) urmat de acidul linolenic [omega 3] (8 %). Acidul inolenic conferă sicativitatea uleiului de in (proprietatea de a forma pelicule lucioase). Dacă în majoritatea seminţelor oleaginoase proporţia între acidul linoleic şi acidul linolenic (raport omega6/omega3) este de 10:1, în cazul seminţelor de in, acesta este de 3:1. Din acest motiv, seminţele de in, se dovedesc foarte benefice pentru om, căci aduc un surplus de acid omega 3, compus deficitar (cantitativ sau în raport cu acidul omega 6) în cele mai multe surse alimentare (amintim aici, că raportul optim omega6/omega3 pentru om, este de 5:1). Acizii graşi din uleiul de in, sunt reprezentaţi procentual astfel: acid oleic (5-15 %), acid linoleic (35-55%), acid linolenic (15-25%), acizi graşi saturaţi (5-10%). |
||
|
De la in, în scopuri terapeutice sau dietetice se folosesc exclusiv seminţele (SEMEN LINI) ajunse la maturitate deplină, ca atare sau sub formă de ulei (OLEUM LINI), care rezultă în urma presării acestora (vezi tehnologia de obţinere a uleiurilor). De asemenea de la in se mai foloseşte şi făina (FARINA LINI) rezultată în urma măcinarii seminţelor, însă numai extern. Graţie conţinutului acestor seminţe, inul şi-a dobândit statutul de plantă medicinală • Seminţele de in Seminţele de in, prin conţinutul ridicat de mucilagii, sunt laxative sau chiar purgative, combătând constipaţia, îndeosebi formele rebele. Principiile active din Semen Lini în extracte apoase, exercită efecte favorabile şi în cazul unor inflamaţii intestinale. În medicina populară, seminţele de in sunt indicate în constipaţii, litiază renală, în bolile căilor urinare precum şi ale vezicii urinare. Cercetările ştiinţifice efectuate, au confirmat efectele curative ale seminţelor de in, intuite de medicina populară. Mulţumită acestor proprietăţi, inul se recomandă, însă doar ca adjuvant, îîn bolile inflamatorii ale aparatului urinar (pielite, ureterite, cistite, uretrite gonoreice) precum şi în litiază.
Inul, prin seminţele sale, poate fi folosit cu succes în scopul prevenirii apariţiei cancerului de sân şi de colon, fiind recomandat în acest scop ca adjuvant. În acelaşi timp,seminţele de in se folosesc în completarea tratamentului cancerului hepatic şi al celui anal.
Făina de in (Farina Lini) aplicată pe piele, prezintă acţiune emolientă asupra tenurilor uscate, reducând şi inflamaţiile cutanate. Sub formă de cataplasmă, pasta de in (făină de in amestecată cu apă până la obţinerea unei paste omogene) drenează colecţiile purulente de la nivelul pielii. Prin conţinutul de fitoestrogeni şi principii antiinflamatorii, cataplasmele cu pastă de in se pot aplica cu succes pe tenurile acneice, chiar şi purulente. De asemenea, pasta de in se aplică pe furuncule. Farina Lini se mai amestecă cu făina de muştar, în scopul reducerii revulsivităţii celei din urmă, în cazul tratamentului extern, în reumatism. • Uleiul de in Uleiul de in (Oleum Lini), administrat intern, combate carenţa vitaminei F (hipovitaminoza F), scade colesterolemia, reduce hipertrigliceridemia, scade riscul la infarct şi se constituie într-un supliment natural de acid omega 3. Uleiul de in presat la rece, în administrare internă, reduce simptomele sindromului premenstrual precum şi fenomenele negative care însoţesc menopauza (M. Ebadi). Extern, se aplică pe arsuri şi pe zonele afectate de psoriazis sau de lupus, ca atare sau în amestec (1:1) cu apa de var. • Administrarea internă a preparatelor pe bază de in În caz de constipaţie, seminţele de in se iau intern (1-2 linguri) cu apă, de preferinţă seara, înainte de culcare. În celelalte tulburări în care inul se recomandă, se administrează un macerat obţinut dintr-o lingură de seminţe ţinute în 100 ml de apă, timp de 5-6 ore, la temperatura camerei. După scurgerea timpului de macerare, lichidul se strecoară şi se bea dintr-o dată. Se recomandă să se prepare şi să se bea 3-4 astfel de porţii pe zi. O formulă laxativă se obţine prin macerarea într-un pahar cu apă, a unei linguriţe de seminţe de in şi a 1- 2 liguri de tărâţe. Compoziţia se lasă cca. 8 ore (peste noapte), după care se strecoară şi se bea dimineaţa pe stomacul gol (L. Gheorghe, I. Tudor, M. Minoiu, C. Ianţa). Uleiul de in se administrează ca atare (2-3 linguriţe pe zi) sau se foloseşte ca adaos la salatele de crudităţi. • Aplicaţii externe Făina de in îmbibată în apă caldă (se amestecă încet - încet cu apa, până se obţine o pastă omogenă) se aplică pe piele ca atare sau între două faşe de tifon. Când se mizează pe efectul aseptic (abcese, furuncule, acnee infectată), în compoziţie se mai adaugă pulbere de muşeţel. • Contraindicaţii, reacţii adverse Făina de in (Farina Lini) nu se administrează intern, căci conţine glicozizi care se transformă în acid cianhidric, substanţă iritantă şi toxică pentru tubul digestiv. Seminţele de in folosite în fitoterapie, trebuie să fie mature (coapte) şi în stare bună (seminţele râncede sunt toxice). Mucilagiile din seminţele de in pot interacţiona în mod negativ cu principiile laxative sau purgative ale diferitelor produse farmaceutice, folosirea lor concomitentă fiind contraindicată. S-a constatat că toate preparatele pe bază de seminţe de in, care se administrează intern, reduc considerabil absorbţia tuturor substanţelor din medicamente (A. Duke, M. J. Bogenschutz-Godwin, J. duCellier, P. A. K. Duke). Nu se administrează seminţe întregi în caz de obstrucţii sau hemoragii ale tubului digestiv. Este bine să nu se recurgă la tratamente interne pe bază de in în sarcină, alăptare şi cancer de prostată. |
||
|
|
POZIŢIE
|
||||
 |
||||
|
|
||||
|
|
||||
|
|
In (Linum usitatissimum)
|
|||
|
MEDIA
|
|
POZIŢIE ÎN LISTA PLANTELOR
|
|
TEME ASEMĂNĂTOARE
|
|
ESENŢIAL
|
|
CUVINTE CHEIE
|
|
|
|
|