|
||
|
Micoriza este o asociaţie simbiotică (asociaţie micorizală) de tip biosistem, reciproc avantajoasă (bilateral pozitivă; +,+), realizată între miceliu unei ciuperci şi rădăcinile unei plante ierboase sau lemnoase. Pentru arbori, relaţia dintre ciupercă şi plantă, este deosebit de importantă, multe păduri neputând exista în lipsa micorizei. Aproape toate familiile angiospermelor (cu excepţia chenopodiaceelor şi cruciferelor) prezintă, măcar câteva specii, care realizează micorize. De asemenea, micoriza este întâlnită frecvent şi la gimnosperme. Nu numai rădăcinile plantelor trăiesc în simbioză cu miceliile ciupercilor, ci şi părţile subterane ale multor ferigi (Pteridophyta) şi muşchi (Bryophyta). |
||
|
În micoriză, miceliul ciupercii prin hifele sale, aduce arborelui, arbustului, sau plantei ierboase, apă încărcată cu săruri minerale şi diferiţi metaboliţi, primind în schimb, materie organică indispensabilă metabolismului (glucide, vitamine, fitohormoni). Ciuperca care realizează micoriza, poate hidroliza şi mobiliza, la nivelul hifelor, substanţe anorganice greu solubile (săruri cu radicali azotat, azotit, fosfat sau fosfit), ajutând astfel, absorbţia lor în forme facile, la nivelul rădăcinilor plantei, fapt ce întreţine o activitate metabolică intensă, la nivelul ţesuturilor vegetale. Din acest motiv, plantele cu care fungul întreţine relaţii trofice simbiotice, cresc mult mai bine decât celelalte, iar miceliul ciupercii fructifică mai abundent. Mai mult, s-a demonstrat că plantele cu micoriză sunt mai rezistente la secetă şi la boli, decât vegetalele care nu realizează astfel de asociaţii simbiotice. Rolul micorizei, nu se opreşte doar la beneficiile de pe urma cărora profită plantele şi ciupercile asociative, ci se se extinde asupra întregului ecosistem. În faţa variaţilor aritmice (furtuni, incendii, poluare, invazii de populaţii dăunătoare, etc.) petrecute în biotopurile şi biocenozele naturale sau artificiale (culturi agricole), micorizele ajută în mod semnificativ la reechilibrarea şi stabilizarea ecosistemelor. |
||
 |
||
|
Ciupercile micorizante aparţin următoarelor încrengături ale regnului Fungi: - Incertae sedis, - Glomeromycota, |
||
|
• După selectivitate, micorizele sunt: - neselective sau generaliste (de exemplu, ciupercile Amanita rubescens, Amanita pantherina, Boletus edulis sau Russula cyanoxantha, realizează micorize cu mai multe specii de plante lemnoase), - preferenţial selective (Suillus luteus micorizează de preferinţă pinii, dar migrează şi la gorun; Tricholoma suphureum stabileşte relaţii simbiotice preponderente cu fagul, dar trece şi la speciile de Quercus) - strict selective (de pildă: Leccinum carpinus realizează micorize doar cu carpenul, Boletus elegans micorizează doar zada, Boletus luteus stabileşte relaţii simbiotice doar cu pinul de pădure). • După raporturile stabilite între hifele ciupercii şi celulele rădăcinilor plantelor, micorizele se împart în: - ectomicorize sau micorize ectotrofe (hifele pătrund intercelular, deci printre celulele corticale ale rădăcinii plantelor, în spaţiul interstiţial), - endomicorize sau micorize endotrofe (hifele pătrund în celulele corticale ale rădăcinii, localizându-se intracelular), - ectoendomicorize sau micorize ectoendotrofe (combinaţie între tipurile precedente). - perimicorize sau micorize peritrofe (miceliul ciupercii se dezvoltă în jurul rădăcinilor) |
||
|
• Micorize ectotrofe |
||
|
|
||
|
Micorizele ectotrofe sunt realizate de către unele ciuperci ascomicete şi bazidiomicete. În cazul ectomicorizelor, miceliul ciupercii formează agregate, realizând un manşon în jurul celulelor radiculare, aşa cum se poate observa în imaginea de mai sus. În cadrul acestui agregat, câteva hife penetrează ţesutul rădăcinii, asigurând nutriţia reciproc avantajoasă. Foarte mulţi arbori (brad, molid, pin, mesteacăn, plop, carpen, stejar, fag, etc.) depind de micoriza ectotrofă. De asemenea, o serie de ciuperci (Russula, Lactarius, Amanita, Boletus, ş.a.) nu ar putea supravieţui în lipsa arborilor sau arbuştilor. Rădăcinile speciilor lemnoase care realizează micorize ectotrofe, au cunoscut modificări. Ele nu mai prezintă peri absorbanţi şi sunt abundent ramificate, luând aspectul unor corali (Mohan, Ardelean). Dezvoltarea unor ciuperci care realizează ectomicorize cu speciile de plante lemnoase, nu depinde numai de afinitatea dintre fungi şi arbori, ci şi de vârsta arboretelor. Astfel, spre exemplu, numeroasele specii ale genului Cortinariuis, se instalează în perioada de maturitate a pădurilor, în timp ce ciupercile genului Laccaria, apar în faza de tinereţe sau de bătrâneţe a codrului. De asemenea, contează pH-ul solului, în pădurile de foioase marcate de aciditate, crescând masiv ciupercile micorizante cortină (Cortinariuis). • Micorize endotrofe Aceste micorize, sunt este realizate de către glomeromicete (mai multe despre micorizele endotrofe). • Micorize periotrofe Micorizele perritrofe sunt realizate de către unii fungi imperfecţi (famila Mucoraceae), de unele ascomicete (familia Trichocomaceae), precum şi de unele basidiomicete. Cele mai multe perimicorize se realizează prin împrejmuirea rădăcinilor plantelor, de către mucegaiurile Mucor, Aspergillus şi Penicillium. Pteromicorizele, pe lângă faptul că intensifică schimburile nutritive la nivelul rădăcinilor, pot schimba reacţia solurilor, acţionând ca nişte tampoane vii. De exemplu, speciile de Penicillium din rizoseferă modifică pH-ul solului, făcând posibilă dezvoltarea cvercetelor pe soluri alcaline (speciile de Quercus nu suportă pământurile bazice, în lipsa acestor ciuperci, existenţa arborilor pe solurile alcaline, fiind compromisă) [Mohan, Ardelean]. |
||
|
|
POZIŢIE
|
||||
 |
||||
|
|
||||
|
|
||||
|
|
Micoriza
|
|||
|
TEME ASEMĂNĂTOARE
|
|
|
|
|