|
||
|
Spânzul este o plantă ierboasă, spontană, perenă, deosebit de toxică. În flora spontană a României cresc două specii de spânz (Helleborus purpurascens şi Helleborus odorus), ambele înflorind primăvara devreme. |
||
|
Cele două specii ale genului Helleborus care apar la noi în ţară (spânzul comun şi spânzul verde), aparţin familiei Ranunculaceae. |
||
|
||
|
||
|
||
|
Fructele la spânz sunt polifolicule. Acestea se formează prin concreşterea a 4-6 folicule aplatizate, cu rostru lung, care se unesc la bază (M. Alexan, O. Bojor, Fl. Crăciun).
|
||
|
||
|
||
|
Cele două specii de spânz care apar la noi, sunt plante răspândite în Europa, îndeosebi în Balcani şi în Asia Mică. Specia de spânz Helleborus purpurascens, creşte în pădurile şi tufărişurile din zona fagului, precum şi în regiunile în care fagul se amestecă cu molidul, întâlnindu-se în etajul forestier deluros şi premontan sau chiar mai sus. Altitudinal, acest spânz, se întâlneşte de la 300 m în interiorul arcului carpatic şi de la 500 - 600 m în rest. Fiind o plantă calcicolă, spânzul nu de dezvoltă pe pământurile acide şi pe solurile scheletice. În schimb, apare relativ frecvent, în jurul stâncilor calcaroase. Helleborus odorus (spânzul verde) vegetează în sudul ţării, în pădurile de şes (M. Alexan, O. Bojor, Fl. Crăciun). |
||
|
Spânzul comun (Helleborus purpurascens) şi specia mediteraneană (Helleborus viridis) se cultivă uneori prin grădini şi parcuri, ca specii decorative de primăvară. Speciile de Helleborus se cultivă pentru industria farmaceutică (medicamente cardiotonice, unguente). În tradiţia populară românească, spânzul a fost folosit ca plantă de leac de uz veterinar. |
||
|
Cele două specii spontane de spânz care cresc la noi, au o compoziţie asemănătoare, în celulele vegetale ale acestora, concentrându-se cantităţi apreciabile de glicozide bufanolidice toxice. Dintre glicozide se remarcă helebrozidul şi anemonina, care prin hidroliză îşi eliberează agliconii; helebrigenina, respectiv protoanemonina. De asemenea, în rizomi se acumulează saponine, lactone şi rezine. Pe lângă glicozidele bufanolidice, periculoase se dovedesc a fi şi saponzidele din rizomi (heleborina, heleboreina), care sunt iritante, drastic purgative şi puternic ocitocice. S-au semnalat accidente cauzate de toţi aceşti compuşi (Bojor, O., Popescu O). Ca urmare a toxinelor conţinute, un singur rizom de spânz implantat într-o scobitură executată în lemnul unui arbore mare (de exemplu stejar) şi acoperit apoi cu argilă, provoacă moartea copacului, oricât de falnic ar fi acesta. De asemenea animalele ierbivore, dar şi câinii, se feresc şi se tem de spânz, uneori chiar luând-o la fuga la zărirea acestei plante. |
||
|
Căutând senzaţionalul, mulţi autori de articole, descriu la superlativ, fără să îndemne la mare prudenţă, virtuţile terapeutice ale spânzului deşi, cu siguranţă, ei nici nu au văzut cum arată în realitate această plantă (simpla ei apariţie naturală (nu în poze) este o avertizare). Trebuie să se ştie că speciile de Helleborus au făcut şi fac multe victime şi că ele nu au nicio tradiţie fitoterapeutică de uzanţă umană, cel puţin în România (medicina populară clasează spânzul în rândul plantelor veninoase, care se utilizează doar pentru vindecarea animalelor). Spânzul este o plantă deosebit de toxică, utilizarea empirică a speciei în fitoterapie, fiind primejdioasă. Intoxicaţia cu spânz, se manifestă prin salivaţie abundentă, purgaţie drastică, deshidratare, greaţă, vărsături repetate, colici, spasme, dificultăţi la înghiţire, ameţeli, somnolenţă, tremurături, tahicardie (fără hipertensiune sau chiar cu hipotensiune) urmată imediat de bradicardie şi aritmie, alte tulburări circulatorii sau cardiace, hemoragii interne, comă, convulsii, dispnee, colaps şi chiar deces prin stop respirator (paralizie pulmonară). Doza netoxică pentru spânz este de aproximativ 0,01g. rizomi\kg corp\zi, dar în tratamentele mai îndelungate, din cauza acumulării toxinelor în corp, şi această cantitate poate fi periculoasă. Mai mult, în condiţii casnice, este complicat să se dozeze cu exactitate porţia ce poate fi administrată, răspunsul organismului la principiile toxice din plantă fiind, de asemenea diferit, după sensibilitatea individuală. La noi, teste ale toxicităţii tincturii (10% concentraţie) de spânz au fost efectuate de către Fănică-Voinea Ene (vezi fundaţia "Terapia Naturistă"). |
||
|
• Utilizări rituale În cele mai multe regiuni ale României, utilizarea spânzului se corela cu practică vrăjitoriei. Există regiuni în care, conform credinţei populare, spânzul ca plantă vrăjitorească, mai mult malefică decât binefăcătoare, poate fi întoarsă spre bine, devenind aducătoare de noroc şi tămăduitoare pentru animale, dacă este culeasă de către persoane credincioase, care s-au rugat şi au postit. |
||
|
||
|
• Utilizări oficinale În fitoterapie tradiţională românească, speciile de spânz erau folosite ca plante de leac de uz veterinar, în pesta porcină şi ovină precum şi în antraxul cabalinelor. La porcii şi oile bolnave, se introducea un fragment de rizom în lobul perforat al urechii sau subcutanat, rezultând un abces care ridică mult temperatura animalului (M. Alexan, O. Bojor, Fl. Crăciun). În tradiţia fitoterapiei umane europene, Paracelsus (vezi Wikipedia.ro) prescria doar frunzele uscate de spânz, în cantităţi foarte mici, ca "elixir de viaţă lungă". Cercetări recente au stabilit că principiile active din frunzele de spânz, deşi sunt toxice, sunt într-adevăr tolerate mai bine de către organism, în comparaţie cu cele din părţile subterane (C. Pârvu). Ca plantă medicinală de uz uman, spânzul astăzi se recomandă a fi administrat sau aplicat, numai sub formă unor preparate precis dozate şi purificate ca: extracte farmaceutice de uz intern, soluţii injectabile, unguente (Boicil) sau diluţii homeopate. Folosirea acestora se face sub supraveghere medicală. Injecţiile sau cremele pe bază de spânz, prezintă efecte analgezice, iar extractele de uz intern prezintă acţiune cardiotonică. Spânzul, îndeosebi specia Helleborus niger, care nu creşte la noi, este folosit în homeopatie, la tratarea melancoliei, stărilor maniacale şi nefritelor. Acţiunea antitumorală precum şi folosirea spânzului în tratamentul cancerului, este controversată, existând atât voci autorizate care recomandă acest uz, cât şi specialişti care resping categoric o asemenea indicaţie şi utilizare. Oricum, ca şi în orice tratament intern cu spânz, dacă se apelează la o astfel de opţiune, se cere mare prudenţă, folosirea unor soluţii precis dozate şi apelarea la profesionişti veritabili, capabili să monitorizeze cu competenţă cura şi posibilele efectele adverse ale ei. Unii specialişti, recomandă extracte pe bază de spânz, pentru tratamentul cancerului, care să fie injectate subcutanat, după principiul folosit în fitoterapia veterinară. Acest tip de tratament, dacă este efectuat cu competenţă, pare mai mult decât rezonabil (produce un răspuns imun de tip alergic, care lipseşte la cei care suferă de această boală). Folosirea internă a spânzului sub formă de ceai, se constituie într-un act de mare risc, care poate pune viaţa în pericol. |
||
|
|
POZIŢIE
|
||||
 |
||||
|
|
||||
|
|
||||
|
|
Spânz (Helleborus purpurascens, H. odorus)
|
|||
|
POZIŢIE ÎN LISTA PLANTELOR
|
|
MEDIA
|
|
LEGĂTURI EXTERNE
|
|
CUVINTE CHEIE
|
|
|
|
|