GLUCIDELE (NOMENCLATURĂ, STRUCTURĂ, METABOLISM)

  Glucidele reprezintă un grup deosebit de important de compuşi bio, universal răspândiţi în natură , în lipsa cărora viaţa pe Terra nu ar putea exista.

Nomenclatură

   În legătură cu acest important grup de substanţe, s-au încercat mai multe denumiri, niciuna dintre ele nefiind pe deplin satisfăcătoare.
  • Denumirea de "glucide" provine de la grecescul "glichis sau glikis", iar cea de zaharide, de la latinescul "saccharum" şi de la grecescul "sakkarom", toate însemnând "dulce". Se ştie însă, că nu toate glucidele sunt dulci (celuloza, amidonul, etc.) şi, pe de altă parte, că există compuşi care deşi sunt dulci, nu sunt glucide (zaharina, glicerolul, glicocolul, etc.). Cu toate aceste inconveniente, termenul GLUCIDE s-a adoptat ca denumire oficială.
  • Denumirea de "hidraţi de carbon" sau aceia sinonimă de "carbohidraţi"  a fost dată de Carl Schmidt (vezi Wikipedia în engleză) în 1844, fiind cea mai veche formulare pentru aceşti compuşi.  Această denumire pleca de la constarea că, în general, între atomii de de hidrogen şi ci de oxigen există un raport de 2 la 1, ca la apă (H2O). Se credea  că structura acestor compuşi se poate exprima sub forma;  Cn(H2O)m , deci că provin din combinarea carbonului cu apa - un anumit număr de atomi de carbon sunt hidrataţi (legaţi de molecule de apă).  În realitate, din punct de vedere structural, glucidele sunt compuşi multifuncţionali de tip polihidroxicarbonilic (conţin grupări funcţionale hidroxid şi carbonil), iar atomii de carbon nu se leagă cu apa. Chiar dacă se păstrează formula  Cn(H2O)m la modul abstract, aceasta este incorectă, deoarece există o serie de alţi compuşi care îndeplinesc acest criteriu (acidul acetic - C2(H2O)2, acidul lactic - C3(H2O)3, aldehida formică - CH2O2 etc.) şi care nu sunt glucide. Se poate afirma deci, că nomenclatura nu corespunde  realităţii şi nu este nici ştiinţifică (Neamţu 1997).
  În 1927, Comisia Internaţională pentru Reforma Nomenclaturii Chimice, a înlocuit denumirea de "hidraţi de carbon" cu acela de "glucide". Cu toate acestea, schimbarea nu a fost preluată niciodată de literatura de specialitate anglo-saxonă (E. Rădulescu, 2004).
  • Pentru desemnarea glucidelor, se mai folosesc şi termenii de oze şi ozide.

Structura glucidelor

  Glucidele sunt substanţe formate din una sau mai multe molecule. După numărul de molecule care intră în structura unei glucide, există:
  - monoglucide numite şi oze (carbohidraţi formaţi dintr-o singură moleculă),
  - oligoglucide (hidraţi de carbon care au în structura lor mai multe resturi (2-6) de monoglucide)
  - poliglucide (zaharide cu structură ramificată care pot conţine zeci, sute sau mii de resturi monoglucidice).
  Oligoglucidele şi poliglucidele sunt structuri condensate care mai poartă denumirea de ozide.

Digestia şi metabolismul glucidelor

  În organismul omului, glucidele sunt substanţe cu rol energetic. Ele furnizează organismului cele mai multe şi mai accesibile calorii. Digestia şi metabolismul acestor substanţe au ca produşii finali dioxidul de carbon şi apa.

  • Digestia şi absorbţia glucidelor

  Doar carbohidraţii cu masă moleculară mică (monoglucidele, unele diglucide) pot traversa pereţii intestinali pentru a ajunge în sânge. Oligoglucidele şi poliglucidele trebuie să sufere, anterior absorbţiei intestinale, degradări prin care să se scindeze până la monoglucide.
  Principala poliglucidă prezentă în alimente; amidonul, începe să se descompună încă din cavitatea bucală, sub acţiunea enzimei ptialina, care este un ferment alcalin din salivă (amilază salivară). Astfel, ptialina este amestecată cu alimentele şi începe transformarea amidonului şi a dextrinelor în maltoză. Scindarea moleculelor se continuă în stomac, unde acidul clorhidric suprimă activitatea ptialinei şi înlocuieşte degradarea enzimatică, cu o hidroliză acidă. Procesul de degradare continuă, cu un mai mare randament, într-un mediu alcalin, în duoden şi în intestinul subţire, sub acţiunea amilazei pancreatice, şi a celei intestinale, astfel încât, se ajunge în final la glucoză, monoglucidă care traversează uşor pereţii intestinali.

Digestia şi absorbţia glucidelor

Digestia şi absorbţia glucidelor

  Metabolismul energetic al omului este "planificat" să se desfăşoare cu prioritate pe baza glucidelor. Dacă în organism se introduc cantităţi mari de lipide şi de carbohidraţi, în maxim 24 de ore va avea loc arderea aproape completă a glucidelor, în timp ce lipidele vor rămâne în bună parte neoxidate. Lipidele neoxidate se depun, împreună cu cele derivate din metabolismul altor substanţe, în ţesutul adipos, pe termen lung. Dacă în organism ajung cantităţi mai mici de glucide, şi acestea de provenienţă naturală, fără absorbţie rapidă, metabolismul nu va avea destule resurse energetice, şi va arde combustibilul de depozit, adică grăsimile, desigur în condiţiile unei alimentaţii sărace în lipide. Mai mult, o cantitate moderată de glucide cu absorbţie lentă, va iniţia procesul de arderea a grăsimilor, dacă aportul caloric alimentar nu este mai mare decât energia consumată de corp.
  Principalul donor de energie celulară este glucoza. Aceasta ajunge la ţesuturi fiind purtată prin fluxul sanguin. În funcţie de provenienţă, ţesuturile folosesc 3 feluri de glucoză:
  - glucoza exogenă (rezultată din hrană),
  - glucoza endogenă (rezultată din oxidarea glicogenului),
  - neoglucoza (glucoza provenită din neosinteze, deci din substanţe neglucidice).

  • Metabolismul glucozei

  Arderea glucozei în celule are loc sub influenţa insulinei. Metabolismul glucidelor poate urma o cale aerobă (în prezenţa îndestulătoare a oxigenului) sau una anaerobă (în lisa oxigenului).
  Catabolismul anaerob al glucozei poartă denumirea de glicoliză anaerobă. Prin glicoliza anaerobă, fenomen ce are loc mai ales la nivelul ficatului şi a muşchilor scheletici, glucoza se transformă în acid lactic, în urma trecerii succesive prin 10 reacţii chimice catalizate enzimatic. În ultima reacţie, care este reversibilă, acidul piruvic trece în acid lactic. Acidul lactic nu se mai degradează mai departe, dar poate reveni în acid piruvic, oxidându-se mai departe pe cale aerobă. Acidul lactic rezultat din glicoliza anaerobă este responsabil de instalarea febrei musculare, fenomen cauzat de creşterea acidităţii musculare. Metabolismul anaerob al glucidelor are loc în condiţii de efort fizic solicitant, ca o consecinţă a faptului că necesarul de oxigen gazos de care au nevoie celulele nu poate fi satisfăcut (nevoile de oxigen ale ţesuturilor depăşesc capacitatea de respiraţie tisulară). Glicoliza anaerobă furnizează o cantitate mare de energie, însă cu un randament scăzut, un fel de "forţă fără rezistenţă".
  Pe cale aerobă, glicoliza are un randament energetic mult superior. În prezenţa oxigenului, glucoza trece printr-o serie de reacţii catalizate enzimatic până la acid piruvic. Acidul piruvic, trece mai departe în acetil coenzima A (sub influenţa piruvat dehidrogenazei), care intră în ciclul lui Krebs, oxidându-se până la CO2 şi H2O.
  Insulina favorizează fixarea glucozei în ţesuturi, stimulează glicoliza şi activează complexul enzimatic piruvat dehidrogenaza. În acelaşi timp, insulina inhibă arderea grăsimilor (E. Rădulescu, 2004). Glucagonul, hormon antagonist insulinei şi secretat de celulele α din insulele lui Langerhans pe lângă faptul că inhibă insulina, mai favorizează glucogeneza hepatică, crescând pe cele 2 căi glicemia. Creşterea glicogenezei hepatice prin glucagon este favorizată de consumul de proteine, mai ales la persoanele care suferă de diabet de tip 2 (la diabetici consumul de proteine determină o secreţie dublă de glucagon faţă de persoanele sănătoase) [E. Marsaudon].


    Din glucoză, dar pe altă cale metabolică (ciclul pentozofosfaţilor), organismul îşi procură monoglucidele (pentozele) necesare scheletului materialului genetic (ADN şi ARN).
  Vezi şi catabolismul glucozei.

  • Metabolismul fructozei

  Fructoza este o monoglucidă prezentă în mod natural, în cantităţi mari, în fructele dulci şi în miere. De asemenea, fructoza concentrată (nenaturală) se foloseşte des în alimentaţie (fructoză cristalizată ca atare, zahăr invertit artificial, miere artificială, răcoritoare, îngheţată, etc.)
  Faţă de glucoză, fructoza urmează o altă cale metabolică, independentă de insulină. Astfel, la nivelul ficatului, sub acţiunea enzimei fructochinaza, substanţa se fosforilează degradându-se treptat cu eliberare de energie.
  Până nu demult, datorită unei absorbţii mai lente şi ca o consecinţă a faptului că nu necesită prezenţa insulinei, se considera că fructoza este cea mai sănătoasă glucidă. Timpul însă, a dovedit că lucrurile nu stau chiar aşa.
  În natură, fructoza se află de cele mai multe ori alăturată glucozei, mai ales în fructe, amândouă glucidele aflându-se în concentraţii relativ scăzute. Însă, datorită gustului foarte dulce, fructoza a început să se extragă selectiv, astfel încât se întâlneşte adăugată într-o mulţime de alimente (cereale pentru micul dejun, răcoritoare, gumă de mestecat, prăjituri, bomboane, gemuri, produse pentru diabetici, etc.). Această fructoză concentrată nu este deloc sănătoasă.
  Un studiu amplu publicat în SUA în anul 2002, arată că fructoza concentrată, care abundă într-o serie largă de alimente la care a fost adăugată, creşte trigliceridele sanguine, măreşte tensiunea arterială, produce rezistenţă la insulină şi intoleranţă la glucoză, favorizează formarea de ţesut adipos mai mult decât glucoza (E. Rădulescu, 2004).

BIOTERAPII ® este o marcă înregistrată la OSIM. Toate drepturile rezervate 2006 - 2016. Utilizarea acestui site, impune respectarea unor termeni şi condiţii (mai multe).
  POZIŢIE

Glucidele (nomenclatură, structură, metabolism)
  ESENŢIAL

  TEME ASEMĂNĂTOARE

  LEGĂTURI EXTERNE

  CUVINTE CHEIE