|
||
|
Hiperglicemia este o stare trecătoare sau de lungă durată, caracterizată prin creşterea glicemiei peste valorile normale. Când în sânge glucoza depăşeşte concentraţia de 125 mg de glucoză la 100 ml, înseamnă că s-a instalat hiperglicemia. Ca şi în cazul tensiunii arteriale, nu numai situaţiile de hiper sau de hipo trebuiesc analizate, ci şi cel oscilante, care au, se pare, o conotaţie mai specială (vezi legătura dintre aciditatea gastrică crescută, glicemie şi nevroză). |
||
|
Hiperglicemia trecătoare apare în febră, consum de dulciuri sau panificabile, hipoxie, asfixie, intoxicaţii, stres. Hiperglicemiile temporare sunt fireşti după mese, mai ales dacă acestea au fost bogate în glucide, fiind numite hiperglicemii postprandiale. Creşterea patologică a nivelului glicemiei apare atunci când pancreasul nu mai poate produce destulă insulină (diabet). Există şi alte cauze, mai puţin grave, cum ar fi prezenţa în exces a unor hormoni hiperglicemianţi (hipofizari, tiroidieni, suprarenali). Hiperglicemia, prin ea însăşi, faţă de hipoglicemie, nu provoacă, de obicei, nici un simptom. La unele persoane pot să apară semne şterse, care se exteriorizează prin oboseală şi somnolenţă. Însă indirect, prin modificările metabolice produse, creşterea glicemiei peste valorile normale, dacă persistă, poate aduce o serie de simptome, ca: diureză crescută, apetit exagerat, nevoie exagerată de lichide, miros de mere stricate a respiraţiei, tulburări de vedere, senzaţie de oboseală. Aceste semne apar cu o intensitate mai mult sau mai puţin accentuată, fiind după cum am mai arătat, simptome indirecte, de rezonanţă, ale creşterii mai îndelungate ale nivelului glucozei în sânge. Din acest motiv, cele mai multe boli cronice cu hiperglicemie, între care diabetul ocupă principalul loc, se descoperă întâmplător, atunci când se face o analiză a sângelui. Dacă hiperglicemia este destul de accentuată (mai mare de 250mg/100ml), glucoza este eliminată din sânge prin rinichi, ceea ce însemnă că urina conţine glucoză (glucozurie). În cazul în care glicemia creşte brusc, urmând imediat o scădere a ei la fel de rapidă până la nivelul optim, se pot instala fenomene şi simptome asemănătoare hipoglicemiei (vezi manifestările hipoglicemiei). |
||
|
• Efortul fizic Solicitarea musculară prezintă un efect hipoglicemiant atât de important, încât diabeticii care depun efort fizic în mod constant, trebuie să-şi reducă în mod drastic doza de insulină. Acest fapt se datorează muşchilor scheletici, care supuşi lucrului mecanic, fixează şi convertesc glucoza şi fără aportul insulinei. În diminuarea glicemiei, combaterea sedentarismului poate fi mai de efect decât multe medicamente sau suplimente mult lăudate. • Compuşi naturali hipoglicemianţi Anumite substanţe existente în lumea vegetală, acţionează ca hipoglicemiante, ceea ce însemnă că ajută la scăderea cantităţii de glucoză care circulă prin sânge, prezentând în acelaşi timp şi o acţiune prebiotică. Glucidele neenergetice (celuloza, amidonul rezistent, pectinele), prin faptul că reduc considerabil absorbţia intestinală a carbohidraţilor, dar şi prin faptul că acţionează ca material de balast, aducând mai repede senzaţia de saţietate, contribuie la scăderea uşoară a glicemiei şi la menţinerea acesteia la nivele apropiate de cele normale. Majoritatea legumelor şi a zarzavaturilor (cu excepţia sfeclei pentru zahăr, a sfeclei roşii şi a cartofilor) conţin puţine glucide furnizoare de glucoză, în schimb, compoziţia lor fiind bogată în fibre de origine vegetală. Dintre acestea, cele consumate pentru frunzele lor, cunoscute sub denumirea de verdeţuri (spanacul, andivele, salata verde, varza, năsturelul, etc.), conţin, pe lângă fibre şi enzime benefice digestiei şi metabolismului. Dacă se ţine seama de ritmul secretor pancreatic spontan, este recomandat să se administreze celor care suferă de hiperglicemie, multe verdeţuri dimineaţa, pe stomacul gol, amânându-se administrarea altor alimente, pentru orele ulterioare. Astfel, perioada maximă de rezistenţă la insulină poate fi depăşită şi hiperinsulinismul poate fi redus. Suntem obişnuiţi să credem că cerealele integrale şi tărâţele sunt cele mai benefice şi mai bogate surse de fibre. Ele nu conţin în mod obligatoriu mai multă celuloză decât frunzele sau coaja fructelor, doar că materialul de balast este mai dur. În hiperglicemie cerealele integrale sunt mai puţin recomandate decât verdeţurile, deoarece aduc un aport destul de mare de amidon şi nu conţin enzime. Consumul de tărâţe, deşi benefic - dacă nu există catare digestive, este puţin practicat, cel puţin până în momentul declanşării diabetului. Unele organe subpământene ale plantelor, conţin o glucidă macromoleculară, numită inulină. Inulina se hidrolizează în foarte mică măsură în organism, şi fără participarea insulinei. Deoarece nu trece în glucoză şi scade absorbţia monoglucidelor, inulina prezintă efecte uşor hipoglicemiante. Din punct de vedere metabolic, această glucidă este neutră putând fi administrată fără restricţii diabeticilor. Inulina se găseşte în organele subterane sau în coletele unor plante ca: gulia (Brassica oleraceae var. gongylodes), cicoarea (Cichorium intybus), păpăda (Taraxacum officinalis), topinamburul numit şi nap porcesc (Helianthus tuberosus), ierba mare (Inula helenium). Ea se acumulează în cantitate mai mare, în rădăcinile, tuberculii sau coletele plantelor, toamna. O plantă hipoglicemiantă, cunoscută din vechime pentru această proprietate, este fasolea, vegetală care poate fi valorificată atât în alimentaţia dietetică (boabe, păstăi verzi), cât şi în fitoterapie (tecile uscate). Fasolea, pe lângă poliglucide nedigerabile, mai conţine şi alţi compuşi hipoglicemianţi, cum ar fi unele flavonoide, aminoacidul arginina, substanţele organice cu sulf. S-a constat că fructele necoapte (verzi) ale bananelor prezintă efecte hioglicemiante, în timp ce fructele coapte, acţionează contrar, fiind hiperglicemiante (Bojor O., Popescu O). Anumiţi compuşi organici care conţin gruparea tio (-SH) (alil-propildisulfatul, dialil-disulfidoxul), acţionează asemănător tolbutamidei, care este un compus farmaceutic ce conţine grupări disulfurice similare celor aşezate pe insulină (vezi structura insulinei). Astfel de substanţe, se găsesc în mod natural în unele plante, ca: usturoiul, ceapa, prazul, varza, schinduful. După cum arată Bojor şi Popescu, compuşii sulfuraţi naturali mai sus amintiţi, au acţiune similară tolbutamidei, în proporţie de 76 %. În compoziţia unor plante medicinale, intră diverse principii active, care pe diferite căi, pot diminua hiperglicemia. Efecte hipoglicemiante, prezintă: anghinarea (frunzele), dudul (frunzele), brusturul (rădăcina), nucul (frunzele), fasolea (tecile), afinul (frunzele, fructele), merişorul (frunzele, fructele), măceşul (fructele), coacăzul negru (frunzele, fructele), fragul (frunzele, fructele), cicoarea (întreaga plantă). Pe lângă legume, fructe şi plante medicinale, există şi o ciupercă recunoscută pentru proprietăţile sale hipoglicemiante, şi anume buretele de mai (Tricholoma gambosum). Oricum, în caz de hiperglicemie, sunt recomandate toate ciupercile comestibile tolerate. |
||
|
|
POZIŢIE
|
||||
 |
||||
|
|
||||
|
|
||||
|
|
Hiperglicemia şi hipoglicemiantele naturale
|
|||
|
TEME ASEMĂNĂTOARE
|
|
|
|
|
|
CUVINTE CHEIE
|