METABOLISMUL LIPIDELOR

  Metabolismul lipidelor sau metabolismul lipidic, cuprinde transformările suferite de către grăsimile din alimente - după ce ele au pătruns în organism, precum şi neogeneza lor (sinteza lipidelor din substanţe nelipidice).

Digestia şi absorbţia lipidelor

  Trebuie menţionat încă de la început faptul că, dintre toţi nutrienţii principali, lipidele, deşi sunt cele mai calorice, dau în cea mai mică măsură senzaţia de saţietate. Din acest motiv, grăsimile alimentare lichide sau solide, ascunse (de exemplu, 100g de salam conţine 30-40 g de lipide, de multe ori de proastă calitate) sau făţişe (ulei, margarină, unt, maioneză, etc.) [vezi şi tabel cu privire la conţinutul unor alimente în lipide],  pot fi lesne consumate în cantităţi mari, fără ca organismul să se împotrivească, rezultând consecinţele negative cunoscute (obezitate, hipercolesterolemie, hipertrigliceridemie, etc.).
  Lipidele din hrană, pentru a trece de barierele intestinale, trebuiesc în prealabil, în mare măsură, scindate (desfăcute), fenomen ce se petrece în tubul digestiv. Deoarece, faţă de glucide şi de proteine, grăsimile nu sunt solubile în apă şi în acizi, mecanismul prin care se realizează desfacerea acestor substanţe în componentele lor, este diferit, şi, se poate spune, mai dificil (vezi digestia şi absorbţia principalilor nutrienţi).
  Lipidele din alimente, trec din gură în stomac, prin faringe şi prin esofag, cu structura neschimbată. La nivel gastric, transformările suferite de grăsimi sunt nesemnificative, cu excepţia copiilor mici, care posedă enzime din categoria lipazelor (lipaza gastrică), cu care pot scinda grăsimile din lapte şi din ouă.
  Adevăratele transformări digestive ale lipidelor se petrec la nivelul duodenului, sub influenţa bilei şi a sucului pancreatic, precum şi la nivelul intestinului subţire, datorită activităţii lipazelor intestinale.
  Bila, produsul de secreţie şi excreţie al ficatului, deşi nu conţine enzime (cu excepţia fosfatazei alcaline), îndeplineşte un rol de seamă în scindarea moleculelor lipidelor. datorită sărurilor biliare, care se formează pe seama colesterolului.  Bila realizează emulsionarea grăsimilor (fracţionarea lor în picături foarte fine), favorizând în acelaşi timp, activitatea lipazelor intestinale, precum şi absorbţia acizilor graşi (R. M. Albu).
  Grăsimile după emulsionare, sunt cu mult mai uşor de scindat de către lipaze, care realizează hidroliza acestora. Lipaza pancreatică, care este activată de către sărurile biliare, de către ionii de calciu şi de către aminoacizi, realizează desfacerea lipidelor în acizi graşi şi glicerol (glicerină). O anumită cantitate de grăsimi este scindată şi sub acţiunea lipazelor intestinale. În urma hidrolizei se formează micelii minuscule, sub forma unor picături extrem de fine, mult mai mici decât cele rezultate din emulsionarea biliară, care conţin: produşi de hidroliză (acizi graşi şi glicerină), digliceride, monogliceride şi cantităţi mici de trigliceride nescindate. Sub influenţa sărurilor biliare, alături de grăsimile emulsionate, apar şi acizi graşi saponificaţi
  Acizii graşi şi glicerolul trec liberi sau reesterificaţi, prin pereţii intestinului subţire, în limfă şi în sânge, în urma procesului de absorbţie. Unele trigliceride din alimente, nu suferă transformări digestive, şi se absorb ca atare. Absorbţia acizilor graşi şi a glicerolului antrenează cu sine trecerea dincolo de pereţii intestinali a vitaminelor liposolubile (A, D, E, F, K).
  Absorbţia acizilor graşi este mult mai simplă şi mai rapidă în cazul acelora cu lanţ scurt (sub 10 atomi de carbon), şi se desfăşoară mai greoi în cazul acizilor graşi cu lanţ lung. Acizii graşi cu catena foarte lungă (peste 22 atomi de carbon), aşa cum este acidul cerotic din ceara de albine sau acidul carnaubic de pe cuticula lucioasă a unor fructe (prune, afine, mere, etc.), nu se absorb deloc, constituindu-se ca şi celuloza, în material de balast (fibre). În peretele intestinal, acizii cu lanţ mijlociu (10-22 atomi C) se reesterifică şi se transportă sub formă de minuscule picături de lipide stabilizate cu acizi biliari şi cu proteine. Acizii graşi cu lanţ scurt nu se reesterifică, ci ajungând în sânge, se legă direct cu albuminele plasmatice (G. Niac) [vezi şi absorbţia şi transportul acizilor graşi polinesaturaţi].

Digestia şi absorbţia lipidelor
Digestia şi absorbţia lipidelor

  Cunoscându-se absorbţia facilă a acizilor graşi cu lanţ scurt (butiric, capronic, caprilic, caprinic), se poate spune, că ele sunt cele mai digerabile, dar nu în mod obligatoriu şi cele mai sănătoase.
  În circulaţia generală, lipidele şi produşii lor de hidroliză enzimatică, ajung pe cale limfatică (75-85%) şi pe cale sanguină, prin vena portă (15-25 %). O bună parte din lipidele care trec în limfă, ajung în plămâni, unde sub influenţa lipazei pulmonare sunt oxidate. Acesta însemnă că, prin creşterea amplitudinii respiraţiei, se pot arde în mod direct grăsimi.
  Proporţia în care lipidele urmează o cale faţă de alta (limfatică sau sanguină) depinde de gradul de descompunere ale acestora, din timpul digestiei. Unele gliceride care nu s-au descompus şi cele care se reesterifică, se absorb trecând  aproape numai  prin sistemul căilor limfatice. Acizii graşi liberi însă, trec preponderent în vena portă.
  În ficat, prin vena portă, ajung, după cum am arătat mai sus, doar  aproximativ 20% din grăsimi. Dacă grăsimea ajunsă la ficat se depune aici pentru mai mult timp, are loc infiltraţia grasă a ficatului (steatoza hepatică), având ca urmare scăderea funcţiilor acestui organ de importanţă vitală. Perturbarea are loc, fie atunci când ficatul este sărac în glicogen, fie când este împiedicată ieşirea grăsimii din celulele hepatice. Cea de-a doua situaţie, apare ca o consecinţă a formării insuficiente de fosfolipide, prin lipsa factorilor lipotropi.
  Ficatul, nu are menirea de a depozita lipidele, iar dacă totuşi acestea se acumulează la acest nivel, se produc perturbări, după cum am menţionat anterior. Depozitul principal pentru grăsimi îl reprezintă ţesutul adipos. Dar dacă aceste depozite se încarcă prea mult, se produc dereglaje, care merg de la scăderea masei şi a tonicităţii musculare, până la obezitate.

Soarta lipidelor în organismul omului

  La nivelul organismului uman, lipidele joacă rol energetic, funcţional şi de constituţie.
  După absorbţie, lipidele urmează mai multe căi, care se pot intersecta:
  - se depozitează în ţesutul adipos, ca substanţe de rezervă, sub formă de trigliceride;
  - se stochează temporar în ficat;
  - în urma unor reacţii, intră în structura unor substanţe complexe (lipoproteine), unele dintre ele rămânând în circulaţia sanguină;
  - se oxidează în ţesuturi, până la dioxid de carbon şi apă, cu eliberare de energie (1 g de lipide poate elibera 9,3 kcal);
  Grăsimile din organism, se află sub formă de: trigliceride, fosfolipide, colesterol şi acizi graşi liberi.
  Metabolismul lipidelor este sub control endocrin, desfăşurându-se cu participarea hormonilor anterohipofizari, tiroidieni, pancreatici, suprarenali. Totodată, în procesul metabolic al grăsimilor, intervine activ şi leptina, hormon specific ţesutului adipos. Pe lângă sistemul endocrin, în reglarea metabolismului lipidelor, mai participă şi sistemul nervos.
  Procesul de desfacere a fracţiunilor lipidelor, poartă denumirea de lipoliză. Lipoliza se desfăşoară, după cum am arătat mai sus, la nivelul  tubului digestiv, dar continuă şi la nivelul ţesuturilor, realizându-se sub cataliza enzimelor numite lipaze. Insulina intervine în mod indirect în metabolismul lipidelor, în special prin efectul inhibant exercitat asupra lipazelor, frânând astfel lipoliza şi oxidarea lipidelor.
  Prin activitatea insulinei, după o masă bogată în glucide, va fi favorizată arderea glucozei, în timp ce arderea lipidelor va fi inhibată. Alcoolul, alături de carbohidraţi, inhibă de asemenea oxidarea lipidelor (Rădulescu, 2004).
  În sens contrar, o masă bogată în grăsimi, va avea o acţiune inhibantă asupra insulinei, fără însă ca metabolismul lipidic să se intensifice, deoarece lipidele în exces, frânează activitatea tiroidei.
  Hidroliza enzimatică a lipidelor începe prin despărţirea gliceridelor în componentele sale (acizi graşi şi glicerină). Glicerina se fosforilează, trecând în aldehidă fosfoglicerică, respectiv fosfohidroxiacetonă, după care poate intra în ciclul lui Krebs pentru a se oxida cu degajarea de energie sau poate să servească ca bază pentru sinteza de glucide.
  În ceea ce priveşte catabolizarea (dezasimilaţia) acizilor graşi, procesul  presupune scurtarea lanţului carbonic, cu câte 2 atomi de carbon (betaoxidare), până în stadiul de acid acetil acetic. Acidul acetil acetic poate intra în ciclul lui Krebs, oxidându-se până la bioxid de carbon şi apă, cu eliberare de energie, sau poate servi la sinteza de noi acizi graşi, care se depun, cel mai mult, în ţesutul adipos.
  Metabolismul lipidelor degajă multă energie (9,3 kcal/g).
   În catabolizarea defectuoasă a acizilor graşi se acumulează peste limitele normale; corpi cetonici şi colesterol.
  Este important să se înţeleagă că în dezasimilaţia energetică, prioritatea metabolică este acordată glucidelor, care se oxidează în totalitate pe parcursul a 24 de ore, deoarece capacitatea de stocare a glicogenului este limitată. În aceste condiţii, lipidele, dacă nu există nevoi energetice imediate, se vor depozita în ţesutul adipos (Rădulescu, 2004). Acesta însemnă că până nu se ard toate glucidele, lipidele nu vor fi utilizate, ci vor fi băgate în depozitele adipoase.
  Singurele substanţe care îngraşă în mod direct sunt lipidele exogene, toţi ceilalţi compuşi cunoscuţi ca aducători de kilograme în plus, acţionând pe cale indirectă. S-a demonstrat în vivo că neogeneza lipidelor (formarea grăsimilor din alţi compuşi) în organismul omului, este cu mult mai mică decât se credea până nu demult. Dr. Emil Rădulescu arată că în cazul unei diete bogate în carbohidraţi, lipogeneza hepatică de acizi graşi, nu depăşeşte 5-10 g pe zi. În ceea ce priveşte protidele, formarea grăsimilor pe baza lor este neglijabilă. Deci, este fals să se creadă că glucidele, care pătrund în organism, se transformă în grăsimi, dar este adevărat faptul că, sub influenţa carbohidraţilor, lipidele din hrană se încorporează cu mare uşurinţă, uneori în totalitate, în ţesuturile adipoase. Mai mult, din metabolismul glucidelor, rezultă substanţa numită glicerofosfat. Glicerofosfatul esterifică acizi graşi liberi din sânge, depunându-i sub formă de trigliceride în ţesuturile adipoase. Totuşi, o anumită cantitate de glucoză, substanţă oxidantă metabolic, este necesară pentru a iniţia arderea corectă a grăsimilor (beta-oxidare), în alte condiţii, formându-se corpii cetonici. Dar trebuie, în ceea ce priveşte glucoza, atunci când se urmăreşte scăderea în greutate, să se îndeplinească 3 condiţii:

  - să provină din categoria glucidelor cu absorbţie mai lentă,
  - să nu ajungă în organism în cantitate prea mare,
  - să nu se administreze împreună cu lipidele.

Date cu privire la lipidele din sânge

  În afara unor dereglaje, tulburări sau temporar - în cazul unui regim alimentar bogat în grăsimi, componentele lipidice ale sângelui, se menţin în limite constante, graţie unor mecanisme neurohormonale elaborate. Valorile normale sunt prezentate în tabelul de mai jos:

Lipide plasmatice
Denumirea constantei
Valori normale
  Lipide totale
  Lipemie
  500-700 mg% (5-7 g/l)
  Trigliceridemie
  max. 200mg% (2g/l)
  Colesterol
  Colesterolemie
  120-180 mg% (1,2-1,8 g/l)

BIOTERAPII ® este o marcă înregistrată la OSIM. Toate drepturile rezervate 2006 - 2016. Utilizarea acestui site, impune respectarea unor termeni şi condiţii (mai multe).
  POZIŢIE

Metabolismul lipidelor
  ESENŢIAL

  TEME ASEMĂNĂTOARE

  CUVINTE CHEIE