|
NUTRIŢIA CELULARĂ
|
||
|
Din punctul de vedere al organismului, mediul local dintre celulele unui ţesut este unul intern, mult diferit faţă de cel extern, de din afară. Acest mediu intern, constituit din sânge , limfă şi lichidul interstiţial, scaldă fiecare celulă a organismului nostru. Mediul intern are specificitate locală, diferind de la un grup de celule la altul. Ceea ce am numit mai sus mediu intern local, din punctul de vedere al unei celule, este unul extern. Acest mediu este unul complet diferit faţă de mediul extern al unei bacterii sau a unei protozoare, deoarece este unul adaptat nevoilor proprii şi nu invers. Între mediul intern local al organismului şi mediul intern al celulei - mediu extern celulei înseşi, prin intermediul membranei (peretelui celular), au loc schimburi permanente de substanţe, fapt ce asigură nutriţia celulară şi debarasarea de substanţele nefolositoare. Nutriţia celulară este un fenomen deosebit de complex care încă şi azi prezintă destule necunoscute. Ceea ce se ştie cu certitudine, este faptul că aceste unităţi din care se construiesc toate ţesuturile, numite celule, au o organizare interioară atât de complexă încât pot să fabrice o multitudine de substanţe. Mai mult, ele au capacitatea de a produce energie. Între mediul lor interior, atât de bine organizat, şi mediul exterior - interstiţial, au loc permanent schimburi chimice, prin care celula reuşeşte să îşi satisfacă nevoile nutritive, pentru a putea slujii organismului. Atunci când nutriţia celulelor încetează, ele mor. Celula posedă capacităţi uluitoare, care se datorează unor sisteme chimice complexe, ce-i stau la dispoziţie. Prin puterea reducătoare ridicată, celula poate utiliza oxigenul atmosferic, adus de eritrocit, în reacţii aerobe ce degajă o mare cantitate de energie. În munca lor necontenită, celulele folosesc materii prime (oxigen, hidrogen, carbon, azot) care provin din glucide, lipide şi protide. Cu ajutorul energiei produse de ele însele, din materiile prime, celulele îşi construiesc, modelează şi menţin structura proprie. Toate aceste prefaceri nu ar fi posibile dacă celula nu ar dispune de un echipament enzimatic propriu şi de un nucleu, care este un veritabil mic creier. Oxigenul (cu excepţia celui atmosferic), hidrogenul, carbonul şi azotul, sunt minerale care pentru a putea fi utilizate, trebuiesc mai întâi extrase din structurile lor organice. În urma unor procese succesive de degradare, sub influenţa unor enzime, substanţele organice din care provin, se transformă în compuşi din ce în ce mai simpli, în urma unor reacţii, ajungându-se în final la structuri anorganice banale, ca apa şi dioxidul de carbon. Acest proces poartă denumirea de catabolism şi se realizează cu degajare de energie. Reversul catabolismului este anabolismul, proces prin care, din elemente simple , celula construieşte substanţe din ce în ce mai complicate. Anabolismul se realizează cu consum de energie (vezi metabolismul). Animalele şi omul nu pot sintetiza substanţe organice din substanţe anorganice, aşa cum reuşesc plantele. De aceea anabolismul porneşte de la structuri organice simple, pe care organismul trebuie să şi le procure de afară, prin hrană. Aceşti compuşi de provenienţă externă sunt indispensabili pentru om şi poartă denumirea de substanţe esenţiale (aminoacizi esenţiali, acizi graşi esenţiali, vitamine esenţiale). După cum observa Alexis Carrel, creaţiile cele mai puternice ale inteligenţei sporesc mai puţin metabolismul decât muşchiul biceps atunci când se ridică o greutate de 500 g. De aici se poate conchide că o nutriţie celulară adecvată, deci un metabolism optim, se corelează în principal cu aportul de alimente (sub aspect cantitativ şi calitativ) precum şi cu activitatea fizică. |
||
|
|
POZIŢIE
|
||||
 |
||||
|
|
||||
|
|
||||
|
|
Nutriţia celulară
|
|||
|
TEME ASEMĂNĂTOARE
|
|
|