|
SINDROMUL GENERAL DE ADAPTARE (SGA)
|
||
|
Sindromul general de adaptare (SGA), după Selye, apare ca o reacţie complexă a organismului, care se manifestă în timp, pe parcursul adaptării la stres. După Selye, influenţele discontinue care determină reacţii, cum ar fi emoţiile neplăcute dar şi cele plăcute sau obstacolele în calea dorinţei de autoexprimare, dar şi împlinirile, influenţează organismul, constituindu-se în factori stresanţi, la care individul va trebui să se adapteze. Pe baza observaţiilor experimentale şi clinice, Selye a conchis că la o mare varietate de situaţii, majoritatea reacţiilor adaptative au trăsături comune. La om, ciocnirea dintre individ şi mediu, care reprezintă tocmai stresul (Wolff, 1952), trezeşte reacţii de adaptare, în care, faţă de animale, va fi preponderentă latura psihologică, de asemenea, participarea sistemului endocrin fiind obligatorie. Suma tuturor acestor reacţii de adaptare, luate în ansamblu, reprezintă un sistem de factori care se manifestă în timpul expunerii prelungite la stres, alcătuind sindromul general de adaptare. Este de la sine înţeles că SGA produce o serie de modificări morfologice şi funcţionale. |
||
|
Obiecţii
|
||
|
Obiecţii împotriva SGA, au fost mereu ridicate, nu atât în legătură cu fondul acestei teme, ci mai mult legat de forma şi formularea sa. Însăşi denumirea de "sindrom", poate naşte confuzii, ea fiind folosită în literatura medicală uzuală, în sensul de "ansamblu de simptome morbide" (Şt. Milcu, 1967), ori sindromul general de adaptare este de fapt expresia reacţiilor adaptative adecvate, diferenţiindu-se de "bolile de adaptare", care se caracterizează prin răspunsuri inadecvate. Desigur că SGA, generează de multe ori consecinţe dăunătoare (negative), însă ele apar în urma unei reacţii de apărare (pozitive). În fond, mai toate obiecţiile pornesc de la această dialectică. |
||
|
Simptomele sindromului general de adaptare
|
||
|
Viaţa fără stres nu poate fi concepută, deoarece, precum la toate fiinţele aşa şi la om, adaptarea şi acomodarea la mediul înconjurător este una dintre cele mai importante reacţii fiziologice ale vieţii. Deci, atât de blamatul stres, nu numai că este necesar vieţii, dar devine chiar o condiţie a acesteia, însă, conform înţelepciunii antice, "există o măsură în toate". În primul rând, s-a pus şi se pune problema efectelor produse de intoxicaţiille acute sau cronice, determinate de nivelul ridicat al "hormonilor de stres". După cum se ştie, aceşti produşi endocrini pot, în mod direct sau indirect, influenţa întregul organism, iar când se secretă în cantităţi mari sau timp îndelungat, determină modificări morfologice şi fiziologice, cu consecinţe negative. S-a constatat că corticoizii în exces, pot provoca sau favoriza: nefrita, nefroscleroza, leziunile articulare acute, puseurile reumatice, involuţii şi dezintegrări ale organelor limfatice (Selye se întreba dacă apendicita acută - apendicele fiind un organ limfatic, nu face parte dintr-o reacţie de alarmă, invazia microbiană fiind secundară), guta (glucocorticoizii pot produce hiperuricemie), diabet zaharat (glucocorticoizii sunt hiperglicemianţi epuizând pancreasul insular, iar acidul uric lezează celulele β - insulare), ş.a. (V. Săhleanu). |
||
|
Răspunsuri inadecvate (nespecifice) şi echilibrul la stres
|
||
|
Selye a descris (1956), pe lângă SGA, sub numele de sindrom local de adaptare (SLA), totalitatea reacţiilor nespecifice (inadecvate) care apar în stres (la locul de acţiune al unui agent stresant). În cadrul SLA, procesele inflamatorii sunt cele mai caracteristice, acestea fiind absente în SGA, ca urmare a acţiunii exercitate de către hormonii antiinflamatori (ACTH, cortizon, cortizol). De aici s-a tras concluzia că în stres, pot interveni ca "hormonii adaptativi" şi produşii endocrini proinflamatori, ca: STh (hormonul somatotrop), aldosteronul şi DOC (deoxicorticosteronul). În atenuarea efectelor negative ale stresului, ideal ar fi să se se stabilească un echilibru între hormonii antiinflamatori şi cei proinflamatori. Privind sub acest aspect, se poate concluziona că rezistenţa şi adaptare la stres, depind de "factorii de echilibru" (hormonii antiinflamatori şi cei proinflamatori), care la rândul lor sunt condiţionaţi de activitatea altor hormoni (adrenalina, hormonii tiroidieni), care pot fi consideraţi drept "factori de condiţionare". Specific SGA, este activarea hipofizei - în sensul producerii de ACTH, sensibilizarea acestei glande endocrine fiind realizată de către adrenalină. În mod particular , în stres, poate participa tiroida, care prin hormonii săi, preia funcţia adrenalinei, stimulând descărcarea hipofizară de ACTH. Activarea tiroidei, este considerată o reacţie inadecvată, dar destul de frecventă, la stres. Adaptarea la stres este în strânsă corelaţie cu sistemul endocrin, dar depinde de o serie de alţi factori ca: particularităţile sistemului nervos, ereditatea, regimul alimentar, starea metabolică a întregului organism, atitudinea în faţa solicitărilor, experienţa dobândită din expunerile precedente. |
||
|
|
POZIŢIE
|
||||
 |
||||
|
|
||||
|
|
||||
|
|
Sindromul general de adaptare (SGA)
|
|||
|
TEME ASEMĂNĂTOARE
|
|
LEGĂTURI EXTERNE
|
|
|
|
|