A
B
C
D
E
F
G
H
I
J
K
L
M
N
O
P
Q
R
S
T
U
V
W
X
Y
Z
F
FERIGI (PTERIDOPHYTA [PTERIDOFITE]) vezi IMAGINE:
  În sistematica plantelor, ferigile deschid subregnul Cormobionta fiind primele cormofite terestre din care au evoluat toate celelalte plante cu aparatul vegetativ diferenţiat.
  Pteridofitele au rădăcini, frunze adevărate şi tulpini vascularizate care împreună alcătuiesc cormul. La ferigi apare întâia dată cilindrul central format din totalitatea vaselor (liberiene şi lemnoase) conducătoare de sevă brută (apă şi săruri minerale) şi elaborată (apă şi substanţe organice rezultate din sinteze).
  Reproducerea se caracterizează prin alternanţa dintre generaţii (sporofit şi gametofit) asemănătoare muşchilor. La ferigi, generaţia dominantă este sporofitul reprezentat de planta însăşi, alcătuită din rădăcină, tulpină şi frunză. Gametofitul este puţin dezvoltat şi de scurtă durată, fiind redus la un protal taliform, nevascularizat cu gameţi care se dezvoltă separat şi  independenţ de sporofit. Gametofitul ia naştere dintr-un spor care a trecut prin mai multe diviziuni meiotice (înmulţire asexuată). Pe protale se diferenţiază organele de reproducere femele (arhegoane sau megaprotale)  şi mascule (anteridii). Arhegoanele prezintă în interiorul lor oosfere care în urma unui proces sexuat sunt fecundate de anteroizi. Prin uniunea celor doi gameţi, se formează zigotul care trece prin numeroase divizuni celulare formând în final sporofitul tânăr. Etapa sporofită este mai lungă cuprizând dezvoltrea plantei împreună cu spori adăpostiţi de sporangii. Sporii maturi, când ajung pe sol, germinează dezvoltând o nouă generaţie gametofită.
ANATOMIA PTERIDOFITELOR
  RĂDĂCINA este formată dintr-un rizom pe care apar rădăcini adventive.
  TULPINA, dacă există, e dicotomic ramificată. Ea prezintă epidermă, scoarţă şi cillindru central. La unele ferigi, tulpina este o prelungire ascendentă, neramificată şi verticală a rizomului.
  CILINDRUL CENTRAL este format din fascicule de vase liberiene şi lemnoase traheide.
  FRUNZELE sunt microforme (mici) sau macroforme (mari), trofofile (asimilatoare), sporofile (producătoare de spori) sau trofosporofile (mixte).
  FLORI , FRUCTE, SEMINŢE -lipsesc.
IMPORTANŢA FERIGILOR
  -unele ferigi prezintă însuşiri medicinale
  -sunt folosite în scopuri decorative (plante ornamentale)
  -fac parte din ecosisteme specifice
  -din carbonizarea ferigilor arboreşcente paleozoice s-a format huila (cărbune combustibil)
SISTEMATICA FERIGILOR
  Clasa Psilophytatae
  Familia Psilotaceae - cuprinde ferigi tropicale
  Clasa Lycopoditae
  Clasa Equisetatae
  Familia Equisetaceae
  Clasa Filicatae
F
F
F
F
FERIGUŢA DULCE (POLYPODIUM VULGARE) vezi IMAGINI:
  Feriguţa dulce este o specie de ferigi care aprţine familiei Polypodiaceae.
DESCRIERE
  Feriguţa dulce are un rizom mic, puţin cărnos, orizontal, uşor turtit, de grosimea unui creion, din care se dezvoltă frunze compuse, penate, lungi de 10-25 cm., persistente, cu segmentele foliolare (10-25 de perechi) ovale, rotunjite la vârf. Pe dosul frunzelor, se dezvoltă, vara şi toamna, organele sporingifere, care se aliniază pe o parte şi pe alta a nervurii, pe două rânduri.
ECOLOGIE
  Specia creşte dor în locuri umbroase, mai ales între pietre sau pe stânci, la altitudini mai mari de 600 m..
  Se mai întâlneşte în râpile şi pădurile montane.
FITOTERAPIE
  Rizomul uscat al feriguţei dulci, colectat toamna târziu sau primăvara devreme, are valoare fitoterapeutică.
  Materialul uscat nu va avea impurităţi sau radicele, va fi brun în exterior şi verde în interior. Lipsa miezului verde este un semn al bătrâneţii rizomului, deci a unei calităţi slabe a produsului.
  Atât gustul, cât şi mirosul rizomului de feriguţă dulce este neplăcut.
  Rizomul conţine: Glucide (monoglucide, amidon), ulei gras, glicozide (saponine, glicizirină, polipidină, pterozide), răşini, enzime.
  Rizomul uscat al feriguţei dulci este laxativ, colagog şi litotritic, utilizându-se în afecţiuni hepato-biliare însoţite de constipaţie şi ca adjuvant în litiazele urinare.
  Ceaiul se prepară ca decoct  (o lingură de materie primă la 400 ml apă, fierbându-se până ce un sfert din apă se evaporă- ceaiul se bea treptat, pe parcursul a 2-3 ore) ori sub formă de infuzie (din matrialul măcinat sub formă de praf, o linguriţă la o cană).
  În fitoterapia vest-europeană, ceaiul de feriguţă se mai foloseşte în anorexia provocată de indigestii, ori cauzată de paraziţii intestinali.
  Feriguţa dulce, după ultimele estimări, este citotoxică. Este posibil  ca beneficiile terapeutice ale plantei să fie mai mici decât pericolele cu manifestare tardivă.
MENŢIUNI
  Planta conţine tiaminaze care distrug vitamina B1din organism.
  Nu s-au semnalat cazuri de intoxicaţii la dozele uzuale.
F
FERIGA DE CÂMP (PTERIDIUM AQUILINUM) vezi IMAGINI:
  Feriga de câmp este o pteridofită ierbacee, perenă care aparţine familiei Polypodiaceae.
CARACTERE DE RECUNOŞTERE, ECOLOGIE
  Acestă ferigă prezintă un rizom din care se dezvoltă numerose radicele. Frunzele sunt mari (0,5-2 m.), lung peţiolate, de 2-3 (4) ori penat-sectate. Organele sporofite (sorii) sunt dispuse pe marginea segmentelor, formând pe dosul acestora, o bandă subţire continuă.
  Feriga de câmp creşte frecvent, uneori în masă, prin păduri, păşuni, poieni, sau chiar în grădini. Specia este foarte întâlnită în etajul subalpin fiind mai rară la deal.
COMPOZIŢIE, TOXICITATE
  Feriga de câmp, pe lângă tiaminază (enzimă care distruge vitamina B1), mai conţine pterozide (glicozizi fenolici specifici unor ferigi) toxice şi probabil cancerigene, şi un principu care provocă hematurie. Substanţele toxice se găsesc în toate organele plantei.
  Deşi toxicitatea acută nu este violentă (se manifestă prin tremurături, febră, mai rar cistită hemoragică), ea nu este recomandată în tratamente.
  Fitoterapia tradiţională românească, încadrează feriga de câmp între speciile  nemedicinale.
  TOXICITATEA LATENTĂ
F
FERIGA (DRYOPTERIS FILIX-MAS) vezi IMAGINI:
  Feriga este o plantă pteridofită tipică (este cea mai cunoscută specie din rândul ferigilor) care aparţine familei Polypodiaceae.
DESCRIERE
  Feriga este o specie ierboasă perenă, înaltă de 1,2-1,5 m., cu un rizom lung de 30-40 cm. (excepţinal poate ajunge la 1 m.), orientatat oblic-ascendent, gros de cca. 1,5 cm., cu multe radicele adventive laterale, acoperit de scvame brun-negre de 4-5 cm (scvamele provin din peţiolii anilor precedenţi) care îi măresc gabaritul până la 3-5 cm. grosime.
  Frunzele pornite din rizom (planta nu are tulpini) apar răsucite (încurbate apical) în stadiul tânăr, apoi dezvoltă un limb compus, dublu penat-sectat, cu 19-30 de perchi de segmente primare. Frunzele sunt fertile şi asimilatoare, cu peţiol lung şi cu sorii sporangiferi inseraţi pe dosul foliolelor, în forma unor puncte (pistrui). Maturarea sporilor are loc pe parcursul întregii veri.
ECOLOGIE
  Feriga creşte în regiunea înaltă de deal şi mai ales în cea subalpină unde formează ades asociaţii cu Athyrium filix-femina. Este frecventă în toate zonele umbroase din lanţul carpatic.
  Feriga este un indicator ecologic, în sensul că nu apare decât în zonele nepoluate.
  Varietăţi de Dryopterus filix -mas se cultivă în scopuri ornamentale.
MATERIA PRIMĂ CU VALOARE FITOTERAPEUTICĂ
  Rizomii prezintă proprietăţi oficinale, purtând denumirea ştiinţifică de FILICIS RHIZOMA.
  Se recomandă recoltarea materiei prime să se facă toamna, din septembrie până în noiembrie.
  După recoltare, rizomii se curăţă de resturi (solzi, pământ, radicele, etc) şi se cioplesc cu cuţitul până apare culorea verde. Apoi se aşează la uscat într-un strat, fără a fi spălaţi sau tăiaţi în lungime sau în grosime (se evită solubilizarea sau oxidarea principiilor active).
  Rizomul ferigii conţin floroglucine şi derivaţi al acestora, uleiuri volatile, alcooli, taninuri, rezine, glicozizi, alcaloizi, uleiuri grase, săruri minerale. Cea mai activă şi specifică substanţă din rizomul de ferigă este floroglucinbutirofenona.
  În trecut se credea că rizomul conţine un principiu activ antihelmintic, numit filicină. Astăzi se ştie că vechea filicină reprezintă în fapt un grup eterogen de substanţe.
PROPRIETĂŢI TERAPEUTICE
  Extractele din rizomi de ferigă, din cauza toxicităţii, nu au fost recomandate niciodată copiilor şi bătrânilor. Doarece pericolele potenţiale sunt mai mari decât beneficiile, azi  FILICIS RHIZOMA, se utilizează aproape exclusiv în fitoterapia şi homeopatia veterinară.
TOXICITATE
  Toxicitatea ferigii (toată planta este toxică) poate afecta, sistemul digestiv, sistemul nervos şi aparatul cardio-vascular.
  În intoxicaţie apar o serie de simptome ca: colici, vomă, diaree, tulburări vizule sau auditive, paralizii, aritmii. Dacă intoxicaţia este gravă, moartea survine prin paralizia muşchilor respiratori.
  Pe lângă toxicitatea acută, feriga prezintă şi o nocivitate potenţială cu efect tardiv, o toxicitate latentă.
F
FERIGA DE PIATRĂ (CYSTOPTERIS FRAGILIS) vezi IMAGINI:
ÎNCADRARE
-REGNUL PLANTAE
  
-ÎNCRENGĂTURA PTERIDOPHYTA (FERIGI)
  
-CLASA FILICATAE
  
-SUBCLASA LEPTOSPORANGIATAE
  
-FAMILIA POLYPODIACEAE  din care s-a desprins FAMILIA DRYOPTERACEAE, în care s-a încadrat
 
-GENUL CYSOPTERIS (CYSOPTERIS SP.)
DESCRIERE
  Feriga de piatră este o plantă fără tulpini, cu frunze peţiolate, lungi de 15-35 cm., penat sectate, asimilatore şi fertile în acelaşi timp. Forma generală a frunzei este eliptic-lanceolată, acut ascuţită la vârf. Elementele foliare principale sunt aprope perpendiculare pe rahis, având segmentele foliare dispuse opus, ele fiind din ce în ce mai mici, dinspre axul principal de inserţie, spre vârf.
  Sorii de pe dosul frunzelor sunt ovaţi sau lancelolaţi, deşi,  reliefaţi ca nişte spini.
ECOLOGIE
  Feriga de piatră se întâlneşte pe solurile pietroase sau pe stâncile calcaroroase, premontane şi montane.
FITOTERAPIE
  Din cauza toxicităţii latente, feriga de piatră, nu se utilizează în fitoterapie.