|
P
|
|
PĂDUCHERNIŢA (LEPIDIUM RUDERALE) vezi IMAGINI:
|
|
DESCRIERE
|
|
Păducherniţa este o plantă anuală sau bianuală, ierboasă, cu miros neplăcut, care aparţine familiei Brassicaceae. Specia are o înălţime de 20-30 cm., având frunzele bazale din rozetă lung peţiolate. Frunzele tulpinale (tulpina este puternic ramificată) sunt sesile, înguste, numeroase şi ascuţite la vârf.. Florile sunt sepaloide (nu au petale) verzi, mici, şi apar eşalonat în mai-iulie. Siliculele au formă ovată sau eliptică.
Creşte în locuri cultivate, pe păşuni şi pajişti şi pe marginea drumurilor, de la câmpie până la munte. Preferă solurile neutre sau uşor bazice, întâlnindu-se mai rar pe solurile grele, argiloase, acide. Mirosul neplăcut al păducherniţei se transmite în carnea şi laptele ierbivorelor care o consumă. |
|
FITOTERAPIE
|
|
Păducherniţa are utilizări fitoterapeutice restrânse.
Sub formă de infuzie, părţile aeriene ale plantei, prezintă proprietăţi hipotensive şi depresoare asupra respiraţiei. Extern se utilizează în impetigo. Este contraindicat în hipertensiune, sarcină şi alăptare. Cercetările din ţara noastră au dus la izolarea a doi derivaţi cumarinici, prezenţi în rădăcina plantei. Pe baza unor observaţii s-a putut demonstra acţiunea febrifugă a decoctului realizat din părţile subterane ale păducherniţei. |
|
ALTE UTILIZĂRI
|
|
Planta proaspătă, dar mai ales cea uscată, are proprietăţi inscticide, în special asupra homopterelor.
Se utilizează pentru combaterea ploşniţelor. |
|
Denumire dată unor specii vegetale care aparţin genului Anemone.
|
|
PĂŞTIŢĂ
|
|
P
|
|
P
|
|
PINUL GALBEN (PINUS PONDEROSA) vezi IMAGINI:
|
|
Arbore american, întrodus la noi după 1900, întâlnit mai des în parcuri ca specie ornamentală, mai rar în natură ca specie subspontană, scăpată din staţiuni experimentale. Are o ţinută deosebită datorită tulpinii drepte, a coroanei înguste şi a ramurilor cu creştere ascendentă. Acele sunt foarte lungi (13-25cm.), rigide, ascuţite. Rezistă foarte bine la secetă, ger, exces de umiditae.
|
|
Păduri, sau pâlcuri de arbori răşinoşi în care predomină PINII (Pinus Sylvestris, Pinus nigra, Pinus strobus).
|
|
PINETE
|
|
P
|
|
Arbore conifer indigen, răspândit la deal şi mai ales la munte, care ajunge până la 40 de metrii înălţime cu coronă cilindrică, cu ţepi lungi (4-7cm) şi rigizi, verzi-albaştri, uşor răsuciţi, prinşi câte doi într-o teacă bazală.
Conurile sunt solitare, brune. Pinul de pădure formează pâlcuri sau păduri numite pinete. |
|
UTILIZĂRI FITOTERAPEUTICE:
|
|
Mugurii de pin, administraţi intern sub formă de infuzie, prezintă proprietăţi antiseptice asupra aparatului respirator şi combat împreună cu alte plante medicinale, microlitiaza renală. Nu se utilizează în caz de astm bronşic sau nefrită. Din mugurii de pin (Turiones Pini) se mai poate prepara un sirop care poate fi folosit ca îndulcitor al ceaiurilor medicinale sau ca ameliorator al gustului ceaiurilor pediatrice, în special al celor pectorale.
Acele proaspete de pin, folosite sub formă de infuzie, sunt antiseptice şi expectorante. Silvoterapia pinetelor ameliorează bolile şi stările nervoase şi afecţiunile aparatului respirator. |
|
PINUL DE PADURE (PINUS SYLVESTRIS) vezi IMAGINI:
|
|
P
|
|
Subspecie coniferă spontană, asemănătoare pinului negru, calciofilă, întâlnită pe stâncăriile calcaroase de pe Valea Dunării şi a Cernei şi în Munţii Mehedinţi. Este un arbore endemic, rar, ocrotit.
|
|
PINUS NIGRA SUBSPECIA BANATICA (PINUL DE BANAT)
|
|
P
|
|
Pinii sunt arbori sau arbuşti care aparţin familiei Pinaceae, ocupând un loc important în sistematica coniferelor din România.
La noi în ţară cresc mai multe specii de conifere aparţinând acestui gen: pinul de pădure (Pinus sylvestris), pinul negru (Pinus nigra), pinul strob (Pinus strobus), pinul de banat (Pinus migra ssp. banatica), pinul galben (Pinus ponderosa), zâmbrul (pinus cembra), jneapănul numit şi jep (Pinus montana). |
|
PINUS SP. (PINII)
|
|
P
|
|
P
|
|
PINUL NEGRU (PINUS NIGRA) vezi IMAGINI:
|
|
Arbore conifer originar din Appalchi americani. A fost adus în Europa în 1705, fiind întrodus în parcuri, şi mai târziu în culturi forestiere. Frunzele, cuprinse câte 2 în teacă, sunt rigide, lungi (7-14cm.) verzi. Conurile sunt mari (8-14cm.). Este o plantă de semiumbră care nu suportă solurile cu exces de umiditate. Se dezvoltă bine pe soluri scheletice, sărace în humus, acolo unde alte specii lemnoase rezistă cu greu.
|
|
UTILIZĂRI TERAPEUTICE:
|
|
Are aceleaşi întrebuinţări terapeutice ca şi pinul de pădure.
|
|
PINUS CEMBRA vezi:ZÂMBRU
|
|
P
|
|
P
|
|
PINUS MONTANA sin P. MUGO vezi:JEPUL
|
|
P
|
|
PINUS STROBUS (PINUL STROB) vezi IMAGINI:
|
|
Arbore care are aceaşi provenienţă ca şi pinul negru, având în România o vechime de aproape 150 de ani.
Frunzele sunt aciculare, lungi (6-9cm.), moi, fine, fiind grupate câte 5 în teacă. Conurile sunt lungi (8-15cm.) şi arcuite. Pinul strob are o creştere remarcabilă, rezistă bine la îngheţ, şi are un lemn de bună calitate. |
|
UTILIZĂRI TERAPEUTICE:
|
|
Are aceleaşi întrebuinţări terapeutice ca şi pinul de pădure.
|
|
Plantă spontană din familia Brassicaceae, comună, fără proprietăţi medicinale, dăunătoare ca buruiană, care se poate confunda cu traista ciobanului.
Frunzele din rozetă sunt mai puţin crestate decât ale Capsellei bursa-pastoris, iar cele tulpinale sunt cordate (au formă de inimă) şi sesile (nu au peţiol). Frunzele tulpinale (tulpina este ramificată) relativ numeroase(acoperă mai mult de 50% din tulpină) se ascuţesc spre vârf iar in partea bazală cuprind, în unghiul descris, tulpina, fără să se alipească de ea. Din florile mici şi albe se dezvoltă silicule aripate care conţin seminţe negre. |
|
PUNGULIŢA (THLASPI PERFOLIATUM) vezi IMAGINE:
|
|
P
|
|
P
|
|
PSEUDOTSUGA MENZIESII (DUGLASUL) vezi IMAGINI:
|
|
Conifer nordamerican, cu o istorie românească recentă, întâlnit în parcuri şi în unele areale naturale unde a fost întrodusă (Segarcea, Braşov, Aleşd, Marghita, Nădrag). Se întâlneşte în 2 varietăţi; var.glauca (duglas albastru) şi var. douglasii (duglasul verde). În America de Nord ajunge până la 115m. înălţime. Trăieşte 750 de ani.
Acele sunt turtite, cu vârful ascuţit, neştirbit, moi la duglasul verde, rigide la duglasul albastru, cu două dungi transversale albe. Conurile sunt pendante (atârnă), lungi de 6-10cm., ovoide, necăzătoare. |
|
P
|
|
ÎNCRENGĂTURA PTERIDOPHYTA [PTERIDOFITE] vezi:FERIGI
|
|
P
|
|
PHYLLITIS SCOLOPENDRIUM vezi:NĂVALNIC
|
|
P
|
|
FAMILIA POLYPODIACEAE vezi IMAGINE:
|
|
Familie botanică de pteridofite (ferigi) care cuprinde specii spontane, sau cultivate în scop ornamental, perene, fără tulpini, cu frunze cu dublu rol; asimilatoare şi sporongiferă. Sporangiile (organele formatoare de spori) se formează pe dosul segmentelor foliare, în nişte "pungi" care poartă numele de sori (vezi imagine).
Ferigile din acestă clasă, sunt considerate ferigi propriu-zise, fiind cele mai reprezentative pteridofite care trăiesc la noi. |
|
REPREZENTANŢI
|
|
-NĂVALNIC (PHYLLITIS SCOLOPENDRIUM)
-FERIGA (DRYOPTERIS FILIX-MAS) -DRYOPTERIS SPINULOSA [vezi:DRYOPTERIS - ASEMĂNRI ŞI DEOSEBIRI] -FERIGUŢA DULCE (POLYPODIUM VULGARE) -FERIGĂ FEMEIASCĂ (ATHYRIUM FILIX-FEMINA) [vezi:DRYOPTERIS - ASEMĂNRI ŞI DEOSEBIRI] -ATHYRIUM DISTENTIFOLIUM -POLYSTHICUM SP. -SPATA DRACULUI (MATEUCIA STRUTHIOPTERIS) -CYSTOPTERIS SP -FERIGA DE CÂMP (PTERIDIUM AQUILINUM) -RUGINIŢA (ASPLENIUM VIRIDE) |
|
MENŢIUNI
|
| În clasificărilă mai noi, vechiul gen DRYIOPTERIS care cuprindea DRYOPTERIS sp., ATHYRIUM sp., CYSTOPTERIS sp. şi POLYSTHICUM sp., s-a desprins ca o familie separată intitulată; familia DRYOPTERACEAE. |
|
P
|
|
POLYPODIUM VULGARE vezi:FERIGUŢA DULCE
|
|
P
|
|
PTERIDIUM AQUILINUM vezi:FERIGA DE CÂMP
|
|
P
|
|
POLYSTICHUM SP. vezi IMAGINI:
|
|
În Europa şi în România, există 5 specii spntane de ferigi din familia Polypodiaceae, reunite în grupul Polystichum sp., cu numeroase varietăţi şi hibrizi.
Principala deosebire dintre Polystichum şi Dryopteris sau Athyrium, constă în forma sporangiilor de pe dosul frunzelor. Sorii speciilor de Polystichum sunt globuloşi (nu sunt alungiţi sau reniformi (vezi DRYOPTERIS - ASEMĂNĂRI ŞI DEOSEBIRI, vezi IMAGINEA 1), aşezaţi în două rânduri, relativ dezordonat, pe segmentele foliare, câte unul pe fiecare parte a nervurii foliare. Frunzele speciilor de Polystichum sunt mai ceroase şi mai persistente decât cele de Dryopteris sau Athyrium. |
|
REPREZENTANŢI
|
|
-Polystichum lonchitis
-Polystichum aculeatum [vezi IMAGINEA 2] -Creasta cocoşului (Polystichum lobatum) [vezi IMAGINEA 3] -Creasta cocoşului (Polystichum braunii) -Polystichum drepanum (specie rară, ocrotită) |
|
FITOTERAPIE
|
|
Aceste ferigi conţin principii cu acţiune toxică latentă, motiv pentru care nu se folosesc în fitoterapie.
|
|
P
|
|
PEŞTIŞOARA (SALVINIA NATANS) vezi IMAGINI:
|
|
Peştişoara este o specie plutitoare din rândul ferigilor, care aparţine familiei Salviniaceae.
|
|
DESCRIERE
|
|
Peştişoara este o plantă natantă anuală, cu o tulpină orizontală, de 8-15 cm., de-a lungul căreia sunt dispuse mai multe noduri (2-8). La fiecare nod se formează trei frunze, dintre care două plutesc la suprafaţa apei, iar a treia se transformă într-un mănunchi de fire cu rol de rădăcină.
Frunzele natante sunt opuse, lungi de cca. 3 cm., eliptice sau cordat eliptice, cu nervura principală evidentă. Sporangiile se formează la axilele foliare şi sunt de obicei scufundate în apă. |
|
ECOLOGIE
|
|
Peştişoara pluteşte pe suprafaţa apelor stagnante şi lin curgătoare, de mică adâncime, expuse la lumina solară, la şes, mai rar în zona colinară. Este foarte frecventă în Delta Dunării.
Se întâlneşte şi ca specie decorativă şi oxigenantă în acvarii, şi în bazinele decorative de exterior. |
|
FITOTERAPIE
|
|
Planta proaspătă are valoare fitoterapeutică.
Dacă se extrage sub formă de tinctură, principiile active se păstrează în soluţia hidroalcoolică timp de un an. Se mai poate folosi sub formă de suc, imediat după stoarcere. În administre internă şi aplicaţie externă, în cadrul aceluiaşi tratament, peştişoara se foloseşte în bolile cutanate cu depigmentare (acromotrichia, vitiligo, etc). |
|
P
|
|
PEDICUŢA (LYCOPODIUM CLAVATUM) vezi IMAGINI:
|
|
DESCRIERE
|
|
Pedicuţa este o plantă întinsă (50-200 cm.) repentă, puţin înaltă (3-35 cm.), cu frunze multe, mici, întregi, liniar-lanceolat-acuminate (se termină cu o aristă), uninerve, dispuse în spiarlă.
Sporangiile se formează în partea terminală a ramurilor fertile, care sunt ascendente. Sprangiile sunt uniforme, spiciforme, câte una sau două (de cele mai multe ori), mai rar trei, pe fiecare ram. Frunzele, de la mijlocul ramurilor fertile în sus, devin mai mici şi mai rare, rămânând însă prezente până în vârful pseudospicelor. |
|
ECOLOGIE
|
|
Pedicuţa este o plantă de umbră, cu preferinţă pentru molidişuri sau pentru turbării.
Mai creşte în zona montană înaltă, alături de jep, sau pe locuri înierbate deschise. Pentru făgetele din zona înaltă de deal, pedicuţa este o specie rară. Se întâlneşte relativ frecvent, dear deobicei izolat, în tot lanţul carpatic, în zona subalpină sau alpină. În scopul ocrotirii speciei, nu se vor recolta ramurile târătore ale plantei, care se refac în 20-40 de ani, ci doar tulpinile ascendente. |
|
ETNOBOTANICĂ
|
|
În tradiţia populară, în unele locuri, se spune că sporii pedicuţei, numiţi "făina vrăjitoarei", au virtutea de a alunga strigoii.
|
|
P
|
|
POLIMORF
|
|
P
|
|
PROCARIOTE
|