|
||
|
Ienupărul comun şi ienupărul pitic sunt arbuşti din rândul răşinoaselor, cu frunze înţepătoare şi cu flori, care în cazul celor femeieşti, la maturitate imită fructele cărnoase. Ambele specii sălbatice de ienupăr (Juniperus communis, Juniperus sibirica) care cresc la noi, se utilizează în fitoterapie în acelaşi mod. Pe lângă foloasele fitoterapeutice, ienupărul aduce şi alte beneficii sănătăţii omului, utilizându-se în: fitobalnelogie, în aromaterapie, în cosmetica naturală şi în apiterapie. |
||
|
PROPRIETĂŢI, RECOMANDĂRI • Ienupărul în administrare internă |
||
|
||
|
Prin faptul că, preparatele pe bază de ienupăr elimină apa din organism, stimulează rinichii şi drenează ficatul, acestea se folosesc în caz edeme şi ascite (de origine hepato-renală, cardiacă sau cardio-renală). De asemenea ienupărul contribuie la combaterea hidropiziei (acumularea excesivă de lichide în diferite ţesuturi şi seroase: pleură, pericard, peritoneu, articulaţii). Această plantă medicinală se mai recomandă în insuficienţa renală, dar numai atunci când afecţiunea nu se asociază cu procese inflamatorii renale.
Extractele de ienupăr elimină excesul de sodiu şi de cataboliţii proteici din organism, fiind recomandate, din acest motiv, în caz de gută. Ca adjuvant, ienupărul se mai administrează în: cistită, frigiditate, amenoree, reumatism, hipocorticism (boala Addison) şi scleroză în plăci. Ienupărul se mai foloseşte în completarea tratamentelor specifice ale cancerul hepatic şi de splină (A. Duke, M. J. Bogenschutz-Godwin, J. duCellier, P. A. K. Duke). În bolile muşchilor, tendoanelor şi a articulaţiilor, ienupărul este de asemenea foarte indicat. S-au obţinut rezultate bune, în urma curelor cu ienupăr, în artroze, tendopatii, afecţiuni neuromusculare de natură reumatică, miogeloze (C. Pârvu). În 1994 s-au efectuat cercetări cu privire la acţiunea antivirală a compuşilor din pseudobacele de ienupăr, rezultatele fiind mai mult decât mulţumitoare. Din 1995, pe baza rezultatelor testelor, s-a propus utilizarea ienupărului, ca adjuvant, în unele boli virale ca: HIV, meningo-encefalita virală, herpes, hepatita A. Recomandarea medicinii populare cu privire la utilizarea ienupărului în diabet a fost infirmată de cercetările ştiinţifice, existând chiar o contraindicaţie în acest sens. • Ienupărul în aplicaţii externe Tinctura de ienupăr se recomandă, sub formă de fricţiuni, în caz de reumatism. Pseudobacele uscate de ienupăr, dacă sunt măcinate şi supraîncălzite pe o plită, degajă un fum cu efect dezinfectant asupra încăperii, şi cu acţiune liniştitoare pentru sistemul nervos. Pentru tratarea guturaiului, se fac inhalaţii dintr-o cană aburindă în care s-a infuzat două linguriţe de boabe de ienupăr (C. Pârvu). CONTARINDICAŢII, REACŢII ADVERSE Ca urmare a acţiunii hiperglicemiante, nu se recomandă administrarea preparatelor pe bază de ienupăr în diabet, prediabet şi rezistenţă la insulină. Femeile care aparţin tipului morfologic android (vezi morfotipuri feminine), este bine să evite folosirea internă a ienupărului. Deoarece compuşii volatili din boabele de ienupăr prezintă efecte iritante, acestea nu se vor administra în caz de: hiperaciditate gastrică, gastrită, ulcer gastric sau duodenal, nefrită, nefroze, leziuni renale sau ale căilor urinare. Deoarece compuşii existenţi în ienupăr stimulează glandele corticosuprarenale, planta este contraindicată în hipercorticism (Sindrom Cushing). Ienupărul este de asemenea contraindicat în sarcină (poate produce avort) şi alăptare (compuşii trec în lapte schimbându-i proprietăţile). În cazul depăşirii dozelor recomandate, pot avea loc fenomene hemoragice renale sau intestinale. Ienupărul se va administra maximum 6 săptămâni (se recomandă să nu se depăşească 4 săptămâni), după care trebuie să urmeze o pauză de cel puţin două luni. Administrat pe termen lung, ienupărul provoacă hipocalcemie, leziuni renale, dezechilibre hormonale (A. Duke, M. J. Bogenschutz-Godwin, J. duCellier, P. A. K. Duke). În afecţiunile inflamatorii ale rinichilor, vezicii şi căilor urinare (nefrite, pielite, uretrite), sunt contraindicate plantele care irită epiteliul renal, cum sunt pseudofructele de ienupăr, frunzele de merişor şi frunzele de afin. De asemenea, boabele ienupărului, nu se recomandă a fi administrate la cei cu leziuni acute renale sau ale căilor urinare (Bojor O., Popescu O). PREPARARE ŞI ADMINISTRARE Pseudobacele ienupărului se pot administra sub formă de pulbere, de infuzie sau de tinctură. Uneori se utilizează şi frunzele uscate şi măcinate de ienupăr, de obicei sub formă de praf. Pulberea se obţine prin măcinarea fină a boabelor. Se administrează câte un vârf de cuţit de 3 ori pe zi. Acest praf nu se păstrează mai mult de 2 zile. Pulberea din frunze, administrată dimineaţa pe stomacul gol (o linguriţă), prezintă efect laxativ. Amestecate în proporţie egală (praf de boabe şi de frunze), se mai administrează (câte un vârf de cuţit de 3 ori pe zi) în caz de constipaţie şi de obezitate. Infuzia se prepară dintr-o linguriţă de pulbere de "fructe" de ienupăr la 200 ml apă. Din ceaiul rezultat, se administrează nu mai mult de 8 linguri, pe parcursul unei zile întregi. Se poate recurge la o reţetă asemănătoare (infuzie realizată din 2 linguriţe de pseudofructe măcinate de ienupăr la o cană cu apă, din care se administrează 4 linguri pe zi). De obicei se preferă realizarea unor ceaiuri în amestec, în care să se regăsească şi ienupărul (10-20% din mixtură) astfel încât să se poată lua 2-3 ceaiuri oficinale pe zi. Tinctura de ienupăr se prepară din 20 g de pseudobace la 100 ml alcool de 70%. Se administrează 2,5-5g pe zi, în mai multe reprize, în apă sau amestecată cu sirop (M. Alexan, O. Bojor, Fl. Crăciun). |
||
|
Băile cu plante medicinale (fitobanelogia) la care se adaugă extracte din organele vegetale de ienupăr se dovedesc de efect în ameliorarea reumatismului şi a gutei, precum şi pentru stimularea circulaţiei periferice. La apa de baie, aflată la temperatura de 37ºC, se adaugă un decoct realizat din 3 kg cetină (ramuri) şi 200g de pseudofructe de ienupăr. Totul se fierbe câteva minute în 10 litrii de apă (C. Pârvu). |
||
|
Inhalaţiile realizate deasupra unui vas cu apă caldă la care s-a adăugat câteva picături de ulei volaitil de ienupăr, calmează tusea, combate gripa şi tratează guturaiul. |
||
|
Pentru întărirea părului şi fortificarea rădăcinii sale, deci şi în scopul prevenirii căderii sale, se utilizează tinctura de ienupăr, care se prepară conform indicaţiilor prezentate mai sus. Cu acest "spirt de ienupăr" se tamponează întreg scalpul. |
||
|
|
||
|
Un macerat la rece cu o compoziţie mai complexă, care se utilizează în acelaşi scop (prevenirea sau stoparea căderii părului) se realizează, după C. Pârvu, din: - 5 linguri boabe de ienupăr, - 5 linguri de flori de coada şoricelului, - 5 linguri de flori uscate de rozmarin. Totul se macerează peste noapte în 0,5 l de apă. Cu soluţia obţinută se frecţionează uşor rădăcina părului de pe cap. |
||
|
Cele două specii de ienupăr (ienupărul comun şi ienupărul pitic) asigură albinelor o bună parte din materia primă necesară elaborării mierii de mană. Mierea de mană de ienupăr este o miere de conifere (miere de munte, miere de brad) care nu poate fi deosebită (separată) de mierea de molid, având aceleaşi utilizări (vezi bradul şi molidul - apiterapie). |
||
|
În cantitate mică, atât frunzele cât şi boabele de ienupăr, se folosesc sub formă de praf, ca şi condimente (vezi ienupărul ca plantă condimentară). Din pseudobace, se prepară băutura alcoolică cunoscută sub numele de gin, care în cantităţi mici, prezintă de asemenea proprietăţi terapeutice. |
||
|
|
POZIŢIE
|
|||
 |
|||
|
|
|||
|
|
Ienupărul
|
||
|
APROFUNDAT
|
|
TEME ASEMĂNĂTOARE
|
|
|
|
|